Bookaholic

Recunosc cu o anumită rușine că nu mi-a plăcut niciodată prea mult istoria. Mi se părea suspect faptul că românii au fost mereu ăia buni, de treabă, care n-au cotropit pe nimeni, la locul lor, modești dar mândri, viteji, stând drept în fața invadatorilor cei răi. Apoi, mă plictisea teribil înșiruirea de date pe care teoretic ar fi trebuit s-o țin minte pentru lucrările de control.

De fapt, ce i-a lipsit istoriei mele din școală a fost povestea. Nu înțelegeam lucrurile în context, nu erau legături între perioade, zone geografice, nu erau detalii semnificative și nici nu erau mai multe perspective. Toate aceste probleme vrea și reușește într-o mare măsură să le rezolve Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.

În primul, nu plictisește. Povestește firesc ce s-a întâmplat, leagă lucrurile, aduce și alte perspective și mai dărâmă din mituri. Pentru că inițial a fost vorbită, audiobook, și abia apoi s-a transformat în carte tipărită, textul e suficient de oral încât să nu-l percepi ca fiind foarte didactic dar și suficient de structurat încât chiar să înțelegi, pas cu pas, ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei noastre și ce este, de fapt, ceea ce ne leagă și ne definește.

Notaţi acest aspect, fiindcă nu e subliniat îndeajuns: suntem singura ţară mare din Europa acărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă erasinonim cu neam sau popor). Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza uneiistorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite.

Încă de la început ne este comunicată intenția și metoda. Nu este un manual dar vine ca reacție la istoria intenționat deformată ce se perpetuează în manuale și după ’89, o imagine “edulcorată, trandafirie”. Cum, dacii erau agresivi? Mihai Viteazu își ducea războaiele cu mercenari străini?

Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim câţi mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul.

Neagu Djuvara se ferește de termenul de “vulgarizare”, ba chiar aduce în discuție teme delicate, dar într-un limbaj accesibil (de exemplu chestiunea continuității, adusă în discuție de istoricii maghiari în ultimii ani).

Să nu-și închipuie nici un autor că istoria pe care o scrie e definitivă, e cea adevărată, cea pe care o vor admite și generațiile viitoare. Fiecare generație are o nouă viziune asupra trecutului și poate descoperi în acel trecut lucruri nebănuite, susceptibile de a modifica iarăși acea viziune.

Subiectivitatea asta a istoriei și a perspectivelor, într-un domeniu pe care mulți îl consideră al faptelor clare, mi-a amintit de o definiție frumoasă a lui Barnes din Sense of an ending: “History is that certainty produced at the point where the imperfections of memory meet the inadequacies of documentation”.

Istoria lui Neagu Djuvara se citește încet. În ciuda abordării relaxate, cartea e plină de date și de detalii peste care, dacă nu prea știi istorie, treci cu prea mare ușurință. Îți trebuie timp, o iei încet, mai recitești unele fragmente, îți mai faci notițe. Face portrete scurte și savuroase domnitorilor, în special figurilor simbolice, nu de puține ori demitizându-le dar nici de puține ori lăudându-le curajul și puterea de decizie.

Recunosc că m-a interesat mai mult perioada ceva mai recentă. Afli cum Regulamentul Organic a înrăutățit de fapt soarta țăranilor care, deși teoretic erau liberi, erau condiționați de pământul și taxele boierilor. Neagu Djuvara punctează și rolul francmasoneriei în revoluția de la 1848 și explică și reformele lui Cuza pe înțelesul tuturor.

Povestea venirii lui Carol în România este și ea fascinantă, rezultat al unui joc de culise al boierului Bălăceanu care îl convinge pe Napoleon al III-lea, încă supărat pentru răsturnarea lui Cuza, că nepotul lui german e cea mai bună soluție pentru România. Iar Carol a intrat în România sub un nume fals!

Lascăr Catargi a rămas un model de om integru şi bun organizator. Despre el se povesteşte căregele Carol îi cere odată să ia nu ştiu ce măsură pe care Catargi nu o găsea potrivită, iar atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargi răspunde: „Aiasta nu se poate, maiestate!”

Cu astfel de povești Neagu Djuvara își cucerește tânărul cititor, căruia nu o dată i se adresează direct și nu se sfiește să-și asume de multe ori un grad neobișnuit de subeictivitate.

Mă adresez tinerilor de astăzi, cu o libertate de spirit care în general nu se găseşte în cărţile deistorie. Ni se spune că tot ce s-a făcut în trecut a fost bine.

Explică clar de ce au avut succes legionarii cu un discurs care acum ni se pare naiv și cel puțin exaltat, ce a dus la “orbirea colectivă” și pune punctul pe i împotriva asasinatelor imposibil de explicat. Iar cea mai mare greșeală din istoria noastră recentă i se pare cedarea Basarabiei și Bucovinei.

Mă veţi ierta deci dacă uneori, evocând momente de grea cumpănă când se putea alege o cale sau alta, nu mă voi putea împiedica de a depăşi naraţiunea pentru a exprimaşi o judecată de valoare (căci voi avea simţământul de a mă afla eu însumi în situaţia celui cetrebuie să ia hotărârea).

Neagu Djuvara scrie într-adevăr o istorie pentru cei tineri, grăbiți și fără disponibilitatea de a citi zeci de manuale. O face cu personalitate, cu vervă, povestește, transformă figurile istorice “statice” în personaje, explică astfel încât să înțelegi exact cum se leagă lucrurile. Iar asta nu, nu se învață la școală.

——————————–

(P) Istoria lui Neagu Djuvara am citit-o pe Galaxy Note 2, pe Readers Hub. Haideți să vă spun câte ceva despre experiența citirii unei cărți electronice pe un telefon (bine, cu mențiunea că Note 2 este atât de mare încât poate fi considerat cu ușurință o tabletă. Dar, în afară de faptul că nu-mi încăpea în buzunar, mi-a plăcut la nebunie să-l am cu mine câteva zile). Nu mai citisem niciodată pe un device care să nu fie strict un e-reader. Recunosc că nu mă așteptam să-mi placă, nu mă imaginam vreodată citind cărți pe telefon. Ei bine, mi-a plăcut, Readers Hub-ul e, în ciuda câtorva lucruri, o aplicație tare prietenoasă.

Contul de Samsung l-am făcut imediat, la fel și update-ul la aplicație (Hub-ul e la varianta 2.0 acum). Cu magazinul nu m-am înțeles perfect. Nu-mi mergea search-ul, nu puteam da click pe numele autorului pentru a vedea ce mai găsesc de el acolo, n-am înțeles de ce cărțile featured nu sunt din cele locale, cum n-am înțeles nici cum accesez ușor hub-ul global, să iau și cărți în engleză, altfel decât prin categorii.  Cred că puțină reorganizare n-ar strica. Trecând peste aceste mici chestii, cartea am cumpărat-o imediat, a ajuns pe telefon la fel de repede și am găsit-o cuminte pe raftul virtual din Readers Hub.

Aplicația mi-a plăcut mult. E o experiență faină să citești pe ea, mi-a plăcut că default culoarea hârtiei e un galben-crem cald și foarte elegant. Cel mai mult mi-a plăcut de departe felul în care se dau paginile, e un efect “de efect”, exact ca atunci când dai o pagină normală. Mi-a plăcut și că poți sublinia cu markerul și apoi îți găsești sublinierile frumos grupate (chestie foarte utilă când citești mai ales non-ficțiune).

Încă un lucru simpatic e că poți desena pe cărți. Serios, de câte ori nu ați vrut să desenați pe o pagină de carte, când făceați o pauză în lectură și meditați la ceva tocmai citit, dar n-ați făcut-o de frică să nu o stricați?  Mai are și semne de carte, ține minte, bineînțeles unde ai rămas, îți poți păstra paginile preferate într-un scrapbook.

Trăgând linie, am citit foarte bine pe Readers Hub, m-am bucurat să-l am mereu cu mine pe telefon (chestie care te scutește de cărarea unui gadget în plus după tine, practic telefonul-reader e în geantă). Deocamdată, sunt 100 de cărți de la Humanitas în magazinul virtual, colecția urmând să crească în timp.