Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad sunt două poete a căror întâlnire a dus la un parcurs creator unic: au început prin a-și traduce reciproc volumele de poezie Floarea de menghină și, respectiv, Vitsvit, fără ca vreuna dintre ele să cunoască limba-sursă a poemelor celeilalte, și au ajuns să scrie, prin aceeași tehnică, un volum comun, Trado. Despre acest cel mai recent volum, lansat în Suedia în aprilie 2016, se spune că reprezintă o schimbare de paradigmă. Cu ocazia lansării volumului în limba română, la editura Nemira, în noiembrie 2016, am stat de vorbă cu cele două poete despre ce a însemnat pentru ele să scrie Trado și să lucreze cu ideile pe care Trado, ca tehnică și ca experiment de filozofie a limbajului, le-a pus în joc.
Ștefania Mihalache: A traduce înseamnă a trăda. Voi două v-ați numit reciproc „surori de trădare”. La ce este bună o „soră de trădare”?
Athena Farrokhzad: Cred că a fost o experință foarte importantă și interesantă pentru noi să ne creăm, oarecum, acest spațiu comun „al surorității”, în ciuda tuturor diferențelor dintre noi referitoare la generații, tradiții și context politic… S-o luăm altfel: această carte, Albdinalb, este o carte despre drama unei familii sub forma unui poem lung care se concentrează pe temele revoluției, migrației, rasismului ș.a.m.d., și în el vorbesc membrii familiei – o mamă, un tată, un frate, o bunică, un unchi, dar nu și o soră.
Ș. M.: Personajul lipsă…
A. F.: Oamenii m-au întrebat de ce nu există și o soră, iar răspunsul simplu a fost că nu am o soră, dar motivul mai apropiat de adevăr este acela că am scris cartea pentru a crea o soră inexistentă. Cartea începe cu sentimentul lipsei unei surori, cea cu care să împarți existenta unei comunități, dar și cu lipsa unei comunități în sine, iar cartea încearcă să-și scrie experiența conducând-o în direcția unei surori, adresându-i-se și tânjind după ea. Trado, pe de altă parte, se adresează unei surori reale și este obiectul adresării din partea acestei surori reale. Este un fel de a spune „eu”, pentru că în Albdinalb „eul” nu vorbește, iar în Trado există un dialog între soră și „eu” așa că, poate, ca să-ți răspund la întrebare, o soră este bună pentru a revela eul.
Svetlana Cârstean: În momentul în care am citit și am tradus Vitsvit n-am putut să nu observ că există un eu care e peste tot, dar care niciodată nu este numit, care niciodată nu se lasă văzut în realitatea lui, deși numai prin el este posibil acest dialog între toți membrii familiei; un eu care îi face pe toți membrii familiei să vorbească, fără ca el să spună vreodată „Eu spun”. În momentul în care am citit primele texte ale Athenei (din Trado), am spus „Te-am făcut să spui «Eu spun»”.
A. F.: Și cred că rațiunea de a avea o soră, sau, pentru mine, noțiunea de a avea o soră înseamnă o mare afinitate datorită căreia îi poți asculta provocările și poți avea încredere în criticile ei. Pentru mine acest lucru este foarte important într-o lume în care trebuie să te confrunți cu violența și cu un tip de act critic ce nu este un act critic ci mai degrabă violență; a avea o soră este, pentru mine, a avea opțiunea unei critici autentice și oneste.
Ș.M.: Ne amintim de la suprarealiști, Dada ș.a.m.d., despre conexiunile dintre Revoluție și actul artistic. Ce conexiuni ați putea face între traducere și Revoluție?
A.F.: După cum ai citit în fragmentul din Rosmarie Waldrop, pentru ea a traduce înseamnă a-și apropria opera respectivă, a o face a ei, iar a o apropria înseamnă a o distruge mai întâi, și există, din punctul ei de vedere, un element de distrugere și o dorință de distrugere în traducere. Pentru mine dorința de distrugere este intim legată de noțiunea de Revoluție. Este vorba despre dorința de a anihila pentru a crea ceva nou. Rosmarie Waldrop spune că acel „nu” vizavi de tot ce există deja furnizează energia creației. Creația este o noțiune fundamentală pentru scris, așa cum este o idee fundamentală și pentru Revoluție.
S.C.: Întotdeauna creația este precedată de distrugere sau de deconstrucție, dacă vrem să folosim acest termen; în orice caz, distrugerea joacă un rol important în munca noastră împreună.
Ș.M.: Ceea ce mi se pare paradoxal, și din acest motiv v-am și adresat întrebarea, este faptul că, dacă pentru a crea ceva poți porni de la zero, chiar și prin a distruge sau a anihila ceva, pentru a traduce este absolut necesar ca ceva să se găsească deja acolo, să existe.
A.F.: Ei bine, eu nu cred nici în acest „a crea de la zero”. Cred că una dintre cele mai revoluționare trăsături ale actului de traducere, pe care am și vrut să o evidențiem în cartea noastră, este că ceea ce e scris, ceea ce poeții scriu e întotdeauna precedat de ceva, că nu există nivel zero al creației, fiindcă scrisul în sine este o traducere.
S.C.: Da, asta pe de o parte. În același timp, lucrurile stau așa și pentru că noi aparținem unei comunități care nu începe cu noi, desigur, și este vorba despre a ne asuma și de a afirma că suntem parte a unei comunități; sunt situații care scot în evidență faptul că există o comunitate de limbaj și de trăiri în domeniul literaturii căreia îi aparținem tot timpul.
A.F.: Cum este,de exemplu, cazul acestei cărți (Vitsvit) care, deși este originală, deși nu este o colaborare, iar pe coperta ei se află scris doar numele meu, iar eu am scris-o, este precedată de multe lucruri din literatură…
S.C.: În același timp, vorbind despre Revoluții, pentru mine și pentru Athena a fost important – și asta ne-a și adus împreună din primul moment în care am început să discutăm pe marginea textelor noastre, efectiv din prima zi în care am început să traducem (întâmplarea a făcut c-am început să traducem Floarea de menghină) – să realizăm că moștenirile familiale sunt pentru noi extrem de importante și că fiecare dintre noi a internalizat într-un fel Revoluția din propria sa familie, că fiecare avea un pattern al Revoluției, pe care trebuia să-l gestioneze. Pentru mine asta a fost extrem de important, și primul poem din Gravitație – care e primul poem din partea care se numește Revoluțiile, parte dedicată Athenei Farrokhzad – l-am scris chiar imediat ce am plecat de la Stockholm și a fost primul moment în care am început un proces de conștientizare a acestei povești a moștenirii familiale. Atunci am început să conștientizez conținuturile politice ale textelor mele, de care n-am fost niciodată conștientă, am început să înțeleg ce a însemnat Revoluția pentru mine – Revoluția în general, nu vorbesc acum despre o revoluție anume -, pentru familia mea, pentru spațiul din care vin, cum este ea percepută, ce semnificație are, și de aici am dezvoltat un mecanism propriu de înțelegere a acestor lucruri și știu că asta nu ar fi fost posibil dacă nu aș fi întâlnit-o pe Athena. Așa s-au întâmplat lucrurile pentru mine: întâlnirea cu ea a scos la iveală toate aceste conținuturi pe care am simțit nevoia să le dezvolt, să le analizez, să le deconstruiesc, pe care am simțit nevoia să le distrug, dar asta a venit pe fondul unei nevoi de distrugere apriorice – era deja o nevoie de distrugere în mine, pe care eu am împărțit-o cu Athena. În felul ăsta am găsit o soră în ea: conținuturile noastre comune ne-au precedat, nu le-am creat după aceea, ele existau de dinainte în noi.
Ș.M.: Ce înseamnă Turnul Babel pentru fiecare dintre voi după Trado?
S.C.: Cred că pentru mine Turnul Babel este, după Trado, sinonim cu o realitate în sfârșit suportabilă, pe care, în sfârșit, o suport, care este mult mai ușor de suportat. Este mult mai ușor de suportat acum realitatea care este Turnul Babel pentru că am impresia că realitatea poate fi traversată din graniță în graniță și că putem crea fluiditate în această lume care este diseminată într-o foarte mare măsură. Cred cu adevărat și simt că îmi este mult mai puțin frică de diseminare în acest moment grație acestei întâlniri cu Athena și că, pentru mine, viața și realitatea au devenit mult mai accesibile, mai trăibile și mai suportabile, și că mă înspăimântă mult mai puțin ca înainte. Da, asta este. Pentru că aceasta a fost o punere în scenă a traversării unei frici: m-am confruntat cu propria mea teamă de Celălalt. Nu a fost ceva premeditat, dar știu că aveam nevoie de această experiență cu Athena.
A.F.: Aș adăuga și că, din punctul de vedere al unei estetici antifalice – referindu-ne la Turnul Babel ca la un simbol al falocrației și la lecția lui ca fiind aceea că, având o limbă unică, omul accede către Dumnezeu, la fel de sus ca Dumnezeu, dar este pedepsit – pentru mine, după această experiență, Turnul Babel înseamnă posibilitatea deplasării oriunde dorim, fie în sus, fie în jos, fie la mijloc, oriunde pe axa verticală, chiar dacă nu deținem o singură limbă – iar teama despre care vorbea Svetlana, poate fi inclusiv teama de pedeapsa divină.
S.C.: Dar eu am un alt fel de raportare la Dumnezeu. Eu îmi imaginez lumea ca pe un spațiu orizontal, iar această orizontalitate a creat teama. Tocmai în această orizontalitate m-am confruntat cu teama mea.
A.F. Concluzia mea este că posibilitatea noastră de mișcare – în sus, în jos sau în față – nu este dependentă de existența unei singure limbi.
S.C. Desigur, asta este ideea. Iar eu când vorbesc despre teamă, vorbesc, în același timp, și despre luptă, despre lupta împotriva autorității.
Ș.M.: Svetlana, care este impresia pe care ți-au lăsat-o turneul suedez și publicul suedez de poezie?
S.C. Aș începe prin a spune că le-am explicat și Athenei, și lui Gunar – editorul nostru din Suedia, care ne-a însoțit în turneul românesc – în primul rând că poezia este, din punctul meu de vedere, un fenomen în România în acest moment și că probabil e cel mai interesant de urmărit ca fenomen în sine – felul în care s-a dezvoltat ea în ultimii 6 ani, diversitatea care încă există în peisaj – dar, în același timp, le-am explicat și că nu există o infrastructură culturală care să suporte un turneu pentru o carte în felul în care în Suedia s-a întâmplat acest lucru. Turneul din Suedia a fost o experiență-limită pentru mine, o experiență extrem de interesantă din punct de vedere cultural, literar, organizatoric – pentru mine ca autor, pentru mine ca organizator -, am învățat foarte mult din el, a însemnat zece apariții publice în 9 zile. A fost un tur de forță, a însemnat, de asemenea, extrem de multe interviuri, apariții la televiziunea națională, la radioul național, a însemnat confruntarea sau întâlnirea cu un alt sistem. În Suedia există o zi prestabilită pentru apariția cronicilor de carte – o zi în care apare cea mai mare parte a cronicilor, nu toate. Cred că noi am avut în jur de 30 de cronici la această carte. În același timp a fost o șansă și am știut că e o șansă să avem acest turneu, șansă pe care chiar puțini autori suedezi o au, și mă refer aici și la implicarea editurii, desigur pe partea de poezie. A fost întâlnirea cu un alt tip de discurs critic și cu felul în care se face cronică de carte în Suedia, dar și cu conotația politică pe care o are cronica de carte.
Ș.M.: Care este conotația politică?
S.C.: Pot să explic foarte direct: această carte este percepută ca o carte care poartă un conținut de stânga. În primul rând, este o carte antifalică, cum deja a spus Athena, apoi pune o problemă de sistem al tradiției. Astfel, am putut să văd diferențele dintre conținuturile politice într-o cronică de dreapta și o cronică de stânga. A fost interesant să am aceste decodificări de fiecare dată, a fost și acesta un alt fel de experiență.
Ș.M.: Athena, care a fost impresia pe care ți-au lăsat-o turneul românesc și publicul român de poezie?
A.F.: Cred că Svetlana are dreptate în ceea ce privește diferențele de infrastructură a literaturii și acest lucru se datorează faptului că noi am avut în Suedia aproximativ 70 de ani de susținere din partea statului social democrat, sistem care se dezintegrează acum din ce în ce mai mult. Nu cred că, din acest punct de vedere, România este o excepție, ci mai degrabă Suedia, pentru că și în alte țări din lume, inclusiv în cele din Vest, se simte o lipsă de infrastructură și o dependență uriașă de fonduri private. În Suedia lucrurile au stat diferit datorită acestui sistem de susținere socială, care e pe cale de dezintegrare, dar care a făcut multe lucruri bune – avem o infrastructură publică pentru literatură care include biblioteci, burse etc., ceea ce a dus, parțial, și la o estompare a diferențelor de clasă când vine vorba despre producții culturale. Acest lucru a mers mână în mână și cu abilitatea de a politiza literatura, care vine ca o tradiție a anilor 60-70, cu rădăcini in discursul antiimperialist, anti-Vest, anti-război. În anii 80 interesul s-a mutat pe teorie: psihanaliză, feminism etc. În ceea ce privește România, sunt pentru a cincea oară aici și mereu am avut de-a face numai cu mediul legat de poezie.
S.C.: La fel și eu în Suedia.
A.F.: Am impresia că în România există numai poezie și poeți/poete. În Suedia nu avem foarte multe traduceri din poezia Central și Est-Europeană, dar, comparativ cu traducerile din alte limbi, avem destul de multe traduceri din poezia românească. Dar ce îmi place mult aici, iar noi nu avem, este că la evenimente de lansare de carte sunt invitați critici literari care prezintă cartea respectivă. Noi nu avem așa ceva. La noi, autorii de poezie își lansează singuri cărțile. Citesc pentru public și apoi are loc o discuție; dar îmi place că aici un critic este invitat să vorbească despre carte, introducând-o astfel publicului. Acesta mi se pare un lucru sofisticat. În ceea ce privește teoria literară, cred că noi suntem mai slabi. Cercetarea academică literară e mai slabă.
S.C. Cred că nu se pune problema că unii sunt mai slabi și alții mai puternici. Lucrurile nu sunt atât de simple.
A.F.: Cred că sistemul nostru de susținere socială a literaturii a încurajat într-un fel și ideea de egalitate, de estompare a categoriei de elită.
S.C.: Pentru că ai vorbit despre elită, un lucru pe care l-am descoperit în acești ani la noi în România a fost că ideea de elită este extrem de flexibilă, că se schimbă enorm: ceea ce se considera elita acum douăzeci de ani nu mai era la fel acum zece ani și este diferit acum, când ne aflăm pe drumul unei tranziții în care ne dorim să schimbăm conceptul de elită. Nu știu dacă am perceput existența unei elite în Suedia sau a unei diferențe între o elită și ceilalți, dar poate că mi-a rămas mie inaccesibilă această zonă de experiență.
Sursă imagine principală
