Căci noi suntem doar coajă de copac.
Morţile mari care-n adânc ne zac
sunt rodul după care totu-i dat.
Rainer Maria Rilke, Cartea orelor
O busolă interioară ghidează emoţiile fiecăruia dintre noi. Reacţiile, fireşti sau nefireşti în ochii celorlalţi, ne sunt mai întotdeauna justificate, dacă ştim să ne ascultăm. Avem în noi temeri, avem în noi forme de curaj nebănuite. Uneori devine menirea scriitorilor să sape în adânc şi pentru noi, cei care încă stăm pe margini şi ne temem să punem în cuvinte ceea ce-am descoperi dacă am privi în interiorul atât de bine ascuns în spatele inimii, undeva într-un adânc fără margini. Acolo au privit scriitori ca Michel Tournier, Philip Roth sau Jose Saramago şi atât de mulţi alţii. Dezvelind straturi după straturi, traseul se face dinspre interior înapoi către exterior. Ca şi cum acolo, în plin întuneric, cu toţii au descoperit un fel de lumină care i-a ajutat să scoată întotdeauna la iveală ceea ce nu mai putea rămâne ascuns.
O astfel de temă-temere este moartea, o pătrundere în real despre care nu oricine se încumetă să scrie. Şi poate că nici despre a se încumeta nu este vorba, ci despre a nu avea de ales. Cu ce să începi? De la forme cât mai variate de tratare a temei (universale, de altfel), până la micile fraze care răstoarnă întreg înţelesul unui singur roman, curajoşii, dacă alegem pe bună dreptate să-i numim astfel, nu sunt puţini.
Aproape o alegorie devine O moarte uşoară de Simone de Beauvoir dacă nu ar sta în acelaşi timp sub semnul autobiografiei. Iar alegorie numai în sensul în care ceea ce aproape e văzută ca o analiză a progresului bolii şi a relaţiilor din ultimele clipe lasă impresia că poate ajuta prin această distanţare a naratorului faţă de naraţiune. Întreaga confruntare cu moartea mamei sale pare lăsată pe mâinile unui fin observator, un psiholog care nu povesteşte, ci care se află în mijlocul unei cercetări esenţiale:
„În vreme ce stăteam de vorbă în penumbră, îmi potoleam un vechi regret: reluam dialogul rupt în adolescenţa mea şi pe care divergenţele şi asemănarea dintre noi nu îngăduiseră niciodată să fie reînnodat. Şi vechea tandreţe pe care o crezusem deplin stinsă reînvia, de când îi era cu putinţă să se strecoare în cuvinte şi gesturi simple.
O priveam. Era aici, prezentă, conştientă, şi total neştiutoare faţă de povestea pe care o trăia. E firesc să nu ştim ce se petrece sub pielea noastră. Dar şi exteriorul trupului îi scăpa: burta rănită, fistula (…).
Pe chipul ei uscat, ochii deveniseră enormi; îi holba, îi împietrea; cu preţul unei sforţări imense, se smulgea din Limbul în care intrase, spre a se ridica la suprafaţa acelor lacuri de lumină neagră; îşi concentra în asta întreaga fiinţă; mă scormonea cu priviri de o fixitate dramatică; ca şi când abia inventase privirea. «Te văd!» De fiecare dată era nevoită s-o recucerească din ghearele tenebrelor. Cu ea se agăţa de lume, aşa cum unghiile i se agăţaseră de cearşaf, ca să nu piară. «Să trăiesc. Să trăiesc»”.
O meticulozitate şi o detaliere asemănătoare se regăsesc şi la scriitorul norvegian Karl Ove Knausgard (în romanele sale autobiografice), dar şi la Philip Roth care nu îşi cruţă personajele de emoţii şi gânduri autentice şi, uneori, aparent paradoxale.
Într-o altă perspectivă a negocierii cu moartea, fiul continuă visul tatălui, odată confruntat cu dispariţia acestuia din urmă. Alexis, personajul principal din romanul Căutătorul de aur al lui J. M. G. Le Clézio, trăieşte timp de mai mulţi ani continuarea visului tatălui său: acela de a găsi „aurul Corsarului”. Patru ani de căutări şi o deziluzie la finalul acestei perioade îl aduc în faţa unei noi hotărâri: înrolarea pentru războiul care abia se declanşase.
Timpul trăit, timpul pierdut, se adaugă pierderii care îl face, în cele din urmă, să se desprindă şi de mama şi sora sa pentru a pleca pe mare în căutarea comorii.
„Ştirea a sosit noaptea, adusă de un curier indian. Au venit să mă trezească în dormitorul Colegiului, să mă ducă în biroul Superiorului, luminat nefiresc la ora aceea. Mi s-a spus, cu menajamente, ce s-a întâmplat, dar nu simţeam nimic, decât un mare gol”. Iar din acest gol care îşi are consecinţele şi asupra familiei, se nasc noi călătorii pe care nu le mai amână nimic, odată cu dispariţia celui care întregea legăturile.
Şi cercurile se închid adesea printr-o reîntoarcere către locurile care au declanşat mai întâi o nouă înţelegere a realităţii. Este cazul personajului din Povestea lui Orişicine a lui Philip Roth:
„Stătea la marginea gropii, înconjurat de vreo două duzini de rude, cu fiica sa în dreapta, strângându-l de mână, cei doi fii în spatele său şi soţia alături de fiica lui. Simplul fapt de-a sta acolo, absorbind acea lovitură, moartea unui tată, se dovedea a fi o încercare surprinzătoare pentru forţa lui fizică (…).
Nu-i fusese niciodată greu să înţeleagă ce reprezintă mama sa ori tatăl său. Ei asta erau: o mamă şi un tată. Alte dorinţe care să-i anime erau puţine. Dar spaţiul umplut de trupurile lor era acum gol. Substanţialitatea lor de-o viaţă nu mai exista”.
Un ultim drum, ritualic, închide cercul repetitiv. O anestezie totală înseamnă, în cele din urmă, în cazul acestui personaj, o eliberare: „Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenţă, intrând în neant fără măcar s-o ştie. Exact aşa cum se temuse de la început”.
Există mai multe căi de comunicare, pe de o parte, cu cei care dispar încetul cu încetul, fie că acest traseu e descris amănunţit, fie că e unul intuit, pregătit încă de la început de scriitor pentru cititorul agil. Mai există, aşadar, şi acea comunicare prelungită dincolo de lipsa corpului fizic, fie prin îndeplinirea unui vis al celui care nu mai e, aşa cum se vede în Căutătorul de aur, fie prin cuvinte care n-au fost niciodată rostite, dar care au fost înţelese şi auzite de dincolo de latura materială a lumii, ca în încheierea romanului lui Roth.
Scriitorul norvegian Karl Ove Knausgard reuşeşte un exerciţiu nu doar de memorie, ci şi de o sinceritate pe care cei mai mulţi dintre oameni o ascund pentru a o regăsi, adesea, numai în literatură. Ceea ce surprinde însă în acest caz şi trebuie ştiut e faptul că Lupta mea e un roman autobiografic şi că detaliile care ne pot face să credem că ceea ce citim este ficţiune nu reprezintă altceva decât fragmente extrase din realitatea imediată, trăită şi repovestită. Aceeaşi precizie şi aceeaşi aparentă răceală găsim şi la Simone de Beauvoir. Niciunul dintre scriitori nu se teme, în primul rând, de a vedea aceste cuvinte scrise, de a-şi mărturisi lor mai întâi cele mai sincere gânduri şi sentimente din momentele care însoţesc fie boala, fie aflarea veştii că unul dintre părinţi nu mai este:
„Singurul lucru care-mi trecea prin minte era că nu reuşeam să mă gândesc la ce trebuie; că nu simţeam ce trebuia. Tata e mort, îmi spuneam, e un eveniment mare şi important, ar trebui să mă copleşească, dar nu e cazul, fiindcă eu stau aici şi mă uit la ceainic, iritat că apa nu fierbe încă”.
Sursa foto
Iraţionalul e măcinat aici chiar de raţional. Lui Knausgard nu-i scapă niciun detaliu care ar putea să-i diminueze autenticitatea trăirilor:
„Era tipic să-l văd înaintea ochilor într-una dintre situaţiile în care fusese bun; ca subconştientul meu să aleagă o împrejurare în care sentimentele mele pentru el erau afectuoase. Era o încercare de manipulare, clar menită să pregătească terenul pentru sentimentalismul iraţional care, îndată ce poarta era deschisă, avea să mă inunde complet, fără inhibiţii, şi să pună stăpânire pe mine. Aşa lucra subconştientul, considerându-se cu siguranţă un fel de forţă corectoare a gândurilor şi a voinţei mele şi eliminând tot ceea ce putea fi socotit opus raţiunii dominante. Dar tata păţise ceea ce meritase; era bine că era mort, şi orice parte din mine ar fi spus altceva minţea”.
„O «frică», o «teroare» pe care nu o vom «confunda» niciodată cu alte frici, oricât am fi noi, muritorii şi cetăţenii unui secol sau al altuia, împresuraţi de sumedenii de spaime şi frici”, spune Nicolae Breban în Profeţii despre prezent, făcând referire la moarte. Tocmai pentru că nu este o teamă ca oricare alta, formele de înţelegere sau de trăire a acestui sentiment se regăsesc atât de variat şi în literatură. De la o temă universală tratată în mod universal s-a ajuns la o reîntoarcere către o experienţă singulară şi la o expunere unică a modului de percepţie individuală în negocierea cu moartea.
Imagine principală: Niña con Mascara de Muerte (Ella juega sola), Frida Kahlo – sursă
