În muzică, ostinato este o tehnică prin care se revine, la anumite intervale, la acelaşi motiv melodic. Ostinato-ul lui Goma este libertatea – obsedanta idee de libertate, într-o periodă în care puteai să ţi-o pierzi fără să ştii măcar ce rău ai comis. Romanul Ostinato a stârnit o controversă intensă în ţară atunci când Goma a publicat în RFG varianta sa necenzurată, în 1971, scandal care l-a transformat rapid într-o persona non grata.
Un fel poiană a lui Iocan, dar de data aceasta între ziduri, închisoarea este locul unde deţinuţii nu doar îşi ispăşesc pedeapsa – dată sau nu corect, de cele mai multe ori din pretexte absurde –, ci reuşesc să se deschidă unul faţă de celălalt, să comunice poate mai bine decât în libertate. Fiecare personaj transmite ceva pitoresc şi, în acelaşi timp, tragic: ţiganul Guliman este condamnat la zece ani de închisoare pentru că spusese o glumă despre aşteptarea americanilor. Ilarie, condamnat la şapte ani, are o iubită, Catinca, plăcută sau mai degrabă divinizată de către ceilalţi puşcăriaşi, pentru că nu îl părăsise pe Ilarie şi îi promisese că-l aşteaptă. „Femeia nu e pentru mine decât o altă ipostază a mea, femeia e cea care-aş fi eu, dacă aş avea un bărbat ca mine”, spune Ilaire.
Discuţiile despre viaţă, dragoste, libertate pigmentează trecerea monotonă a zilelor dintr-un loc din care nici unul nu ştie dacă va mai ieşi vreodată. Ideea de libertate devine o himeră, dar prinde nuanţe mai complexe cu cât este dorită mai mult: „Liberarea se va face din afara înlăuntrului în afara adevărată, nu din celulă”. Obsesia libertăţii devine atât de intensă, încât deţinuţii, fără să-şi dea seama, ajung robii ei.
Fiecare poveste se întreţese cu alta, pe măsură ce deţinuţii ajung să-şi povestească trecutul, momentele dramatice prin care au trecut. Multe dintre discuţiile deţinuţilor conţin chei de interpretare chiar a construcţiei romanului.
Oamenii nu au nevoie de contururi ferme care să-i îngrădească, obligându-i să accepte ceea ce, structural, le e străin, ci de acorduri, de puncte de rezonanţe”.
Într-adevăr, tehnica, aproape joyceană, nu oferă nici un contur definit, favorizând trecerile rapide dintr-un plan în altul, lăsând poveştile suspendate, pentru a fi reluate apoi în mijlocul altei digresiuni. Explicaţia se găseşte tot într-o discuţie a personajelor, de această dată despre muzică, despre dorinţa de a comprima muzica, prefăcând-o în acord, pentru o reorganizare mai economică şi mai aproape de esenţa acestei arte, în care trebuie să primeze simultaneitatea, şi nu succesiunea.
Libertatea, poate paradoxal, se profilează nu ca o dorinţă, ci ca o povară:
Dar nu ştiai că omul, această fiinţă vrednică de plâns, vrea să găsească pe cineva căruia să i se plece până la pământ? Sufletul omenesc nu cunoaşte grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii”.
Libertatea este o capcană ce le joacă nenumărate feste deţinuţilor: mirajul ei îl determină pe Ilarie să evadeze, dar e prins şi condamnat la încă patru ani, iar lui Lemnaru emoţia eliberării îi provoacă moartea: suferind de inimă, moare chiar în ziua eliberării, lângă poarta închisorii. Ideea eliberării este cu atât mai chinuitoare cu cât timpul pe care îl au de petrecut în închisoare se scurtează:
Mâine, dar până mâine, până la o secundă distanţă de secunda în care voi fi liber, până atunci voi fi cel mai deţinut dintre toţi deţinuţii din lume, învelit în cea mai închisoare, înlănţuit în cele mai lanţuri, fiindcă liberarea s-a mutat în atunci, luând cu ea şi acum-ul”.
În ceea ce priveşte arta, ea nu trebuie să fie afectată de condiţiile cu care se confruntă artistul. De pildă, Ilarie îl învaţă pe un coleg în închisoare să cânte la un pian făcut dintr-o fâşie de pânză, iar pe săpun îl învaţă notele şi primele noţiuni mai complexe. Artistul, chiar şi la închisoare, trebuie să-şi păstreze libertatea interioară:
El trebuie să încerce să rămână liber, să creadă că e liber, să spună adevărul, ca un om liber, fiindcă adevărul face ca spiritul să devină liber, iar libertatea îl face şi adevărat”.
Când mult-aşteptata eliberare soseşte, se constată că graniţele cele mai solide erau de fapt cele interioare, iar eliberarea exterioară nu îi ajută pe foştii deţinuţi să-şi găsească echilibrul:
Oamenii, odată ce li s-au tăiat lanţurile de la picioare, nu aruncă, nu distrug acel simbol al sclaviei, ci îl repară, îl întăresc, eventual îl perfecţionează, ca să-l poată folosi înlănţuind picioarele altuia, altora”.
Ostinato este mult mai mult decât o carte despre lipsa libertăţii în comunism, este o analiză a modului complex de raportare la ideea de libertate, în orice condiţii ne-am afla, a dificultăţii noastre de a ne asuma responsabilitatea libertăţii, povara acesteia devenind uneori atât de apăsătoare, încât libertatea ajunge „mai închisoare decât închisoare”.
