Olga Tokarczuk este una dintre cele mai apreciate scriitoare poloneze contemporane, care a cochetat cu mai multe genuri, scriind atât roman, cât și poezie, proză scurtă sau eseu. O adevărată adeptă a postmodernismului, Olga Tokarczuk are un stil inedit, care mizează pe tăieturile de text, pe asociațiile neașteptate, pe colajul de teme surprinzătoare, pe țesătura fină a ideilor în sintagme menite să surprindă.

La Editura Art a apărut de curând volumul Rătăcitorii, cel pentru care Olga Tokarczuk a primit două premii Nike, cea mai importantă distincție literară din Polonia. Primul premiu i-a fost desemnat de membrii juriului, în timp ce al doilea, de public. Romanul a fost tradus în mai mult de 20 de limbi, devenind astfel un bestseller pe care criticii l-au declarat a fi cel mai bun roman al ei.

Mulți cititori ar putea avea de obiectat împotriva statutului de roman al acestei cărți, căci textul este compus din mai multe note de călătorie, scrise prin aeroporturi și hoteluri, care sunt întrerupte de mai multe ori de note care nu au aparent nicio legătură cu subiectul, dar care sunt cele mai importante căi către înțelegerea personajului principal. Întreruperile vin tocmai pentru a susține firul cognitiv al personajului, iar ceea ce pare lipsit de importanță susține tocmai teza principală a romanului.

Pornind de la ideea pe care se bazează o sectă religioasă din Rusia secolului al XIX-lea, cea potrivit căreia trebuie să fim într-o permanentă stare de mișcare pentru a nu fi doborâți de dușman, oricare ar fi acela, Olga Tokarczuk face în acest roman apologia nomadismului modern. Nu de puține ori frânturile de gând sunt întrerupte de imagini cu diverse hărți sau de povești despre plastinare, de povești orientale sau de citate din alți autori, toate aceste pauze de imaginație fiind menite să ne facă să înțelegem mai bine călătoria prin fascinantul univers care este corpul.

Dacă plecăm de la premisa că mișcarea permanentă este singurul lucru care ne poate feri de moarte și ne gândim că orice călătorie poate fi făcută atât prin spațiu, cât și prin timp, construcția romanului nu mai este deloc neclară, chiar și pentru cititorul lipsit de răbdare. Permanentele drumuri ale naratoarei sunt întrerupte de călătoriile în timp, cele în care diverse anecdote sau note despre întâmplări din cele mai surprinzătoare ies la iveală. Și, având în vedere importanța care le este dată în economia romanului notelor despre plastinare, putem face ușor legătura între mișcarea perpetuă și corporalitate în sensul în care o înțeleg postmodernii.

Corpul ca amalgam de senzații și ca spațiu al (re) scrierii, corpul ca iluzie a unicului, corpul ca interfață între sine și lume, corpul ca depozit al unui trecut senzorial, corpul în miile lui de ipostaze se desprinde din proza Olgăi Tokarczuk și reproblematizează tema călătoriei și a mișcării fără de sfârșit. Hărțile devin mai mult decât niște simple linii trasate pe o foaie de hârtie, ele capătă rolul unor oglinzi al căror mesaj poate fi mai ușor sau mai greu de deslușit. Și, sub un astfel de impuls, ai impresia că și celulele tale încep să se miște în alt ritm, neobosit, care nu vrea să stea locului.

Deși este o lectură dificilă, pe care nu le-o recomand celor care nu au răbdare și care-și doresc narațiune pură, pot spune că cititorii care nu se sperie de jocurile postmoderne vor avea reale satisfacții după ce vor fi terminat romanul Olgăi Tokarczuk.

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *