Omar cel Orb a fost primul roman al Danielei Zeca pe care l-am citit, inclus fiind pe lista scurtă a premiului Augustin Frăţilă. A fost singura carte de pe lista nominalizaţilor cu deschidere în afara spaţiului românesc, cu o tematică în care interesul pentru rafinamentele unei tradiţii milenare  e dublat de  observaţii despre viaţa de fiecare zi dintr-o societate opresivă şi capabilă de crimă.

Specificul ei aparte între celelalte incluse pe listă mă face să încep cu ea o  serie de recenzii ale cărţilor pe care eu le-am inclus în top trei personal, după cîntăriri îndelungi şi nu tocmai confortabile.

Daniela Zeca scrie aici despre religia zoroastriană, despre panteonul acestei credinţe, despre rit şi modul în care practicarea lui a modelat subiecţii de-a lungul unei tradiţii de mii de ani. Dar tot aici vorbeşte despre cum se trăieşte  în Iranul de acum, despre speranţele spulberate  ale femeilor, despre limitările, nedreptăţile şi victoriile din vieţile lor. Pentru toate direcţiile astea, Omar cel Orb  (editura Polirom) mi-a cîştigat interesul fără prea multe  ezitări.

Am mai găsit tot aici o  senzualitate difuză a descrierilor, o aplecare de peisagist care face vizibile scene şi interiorităţi, în acelaşi tablou. Însăşi construcţia romanului e proiectată pe modelul ăsta, iar locurile şi peisajele, ceea ce se vede e nu numai esenţial, dar profund definitoriu pentru personajele ei.

Protagonistul, Omar, este, în momentul în care îl cunoaştem, un inginer imigrant, pripăşit pe lîngă un afacerist dintr-o ţară din Estul Europei. Nu ştim, ci doar intuim, din contextul politic, care ar fi fost motivele pentru care Omar şi-a lăsat familia, a părăsit Iranul şi a ales exilul. Acest gol în economia cărţii se simte, oricît ar fi el de camuflat prin  aproximări de ordin psihologic (sau politic) pe care cititorul le poate face din context. Acasă rămîn soţia, Ghazal, o avocată ambiţioasă şi fiul, Armin Carayan. Dar asta aflăm mai tîrziu.

Turn al tăcerii, în Yazd, principalul centru al zoroastrismului  în Iran

Turn al tăcerii, în Yazd, principalul centru al zoroastrismului în Iran

Sursa

Firul poveştii face multe „onduleuri“, către copilăria lui Omar, cele mai multe, şi către prezentul pe care îl trăieşte Ghazal, soţia lui, într-un Iran abuziv cu femeile şi de-a dreptul criminal, în cazul în care  unele vor să-şi afirme răspicat vocea şi dezacordul.

Între aceste puncte de fugă, prezentul lui Omar se consumă abulic, în casa lui Godun, prietenul pe care şi-l face în prima zi în care aterizează în România şi cu care va rămîne şi va dezvolta o afacere, benzinăria şi bistroul La Homar şi Godun. În casa lui Godun cunoaşte o femeie foarte voluntară, pe care n-o ştim decât după poreclă, Veterinara, o amazoană care nu-şi refuză nimic şi cu care Omar va trăi un şir de  episoade erotice, un fel de jocuri de putere cu efect anestezic asupra unor dureri mai de adîncime.

Veterinara ar trebui să fie un soi de contrapondere, dublu cu semn schimbat al soţiei, Ghazal, numai că ceea ce face ca această convenţie să funcţioneze doar parţial e faptul că relaţia dintre Omar şi Ghazal are prea multe goluri, prea multe puncte de suspensie. Cum nu ştim exact de ce a plecat, avem prea puţine amănunte despre felul cum se raportează Omar la Ghazal, sau viceversa, iar doza de ambiguitate e prea mare şi lasă lucrurile într-o prea mare indeterminare. Ştim însă sigur ce fel de dublu va fi Veterinara, care e introdusă de la început printr-o imagine care glorifică pofta, imagine pe care Omar o urmăreşte cu silă şi fascinaţie:

Mînca fudulii de berbec şi de porc, încinse în ulei, de la animale sacrificate chiar în dimineaţa aceea. Restul se înfruptau dintr-un ied tăvălit în jar, cu vreo două ore în urmă, însă nimănui nu-i plăcea cît ei. Lua cu degetele scufundate în grăsime bucăţi mici din momiţele celui ce urmase să ajungă vier şi le trimitea drept sub limbă, ca un pelican care înghite peştele.

Sînt elemente care ar lăsa de înţeles că nu scheletul factual ar avea prioritate în carte, ci o anume transformare interioară, spirituală a personajului. O trezire care nu e condiţionată de nevoia de a povesti, cît de a înţelege, mai mult.

Apar în roman trimiteri la învăţăturile lui Zarathustra şi  crîmpeie din marea înţelepciune persană care avertizează cititorul că accentul se pune cu precădere pe o viaţă a spiritului şi pe tectonica ei, mai degrabă decît pe o poveste a faptelor şi doar a faptelor. Numai că lucrurile se amestecă, şi după ce trecem în partea a doua a romanului, accentul se mută de la istorie şi de la interogaţiile lui Omar în legătură cu credinţa şi rostul, la viaţa concretă a soţiei lui care se luptă pentru ca alte femei să nu fie condamnate la moarte.

Schimbarea, prin care un suflu diferit pătrunde în roman, e evidentă şi marchează o falie care pare însă că rupe cartea în două, ca tonalitate şi intenţie. Povestea palpitantă trăită de Ghazal, o avocată bătăioasă, care îşi consumă propria idilă extraconjugală aşa cum şi Omar şi-o trăieşte pe a lui cu Veterinara, ocupă cea mai dinamică parte a cărţii. E, din punctul meu de vedere,  partea care spune cel mai mult despre cum se trăieşte acum în  Iran, despre contextul politic, situaţia femeilor, despre rolul banilor şi al tradiţiei, despre inechităţi, persecuţii şi alte astfel de experienţe ale abuzurilor.

ISFAHAN3p4Sursa

E o parte pe care mi-aş fi dorit-o dezvoltată mai mult, mai amplu, într-o măsură care să echilibreze just toată încărcătura din prima jumătate a cărţii, centrată pe alt tip de căutări. Cele două direcţii ale romanului dau impresia unei dezarticulări, şi de aici senzaţia de focus dublu, de duplex care dezorientează, de tensiune diluată şi, în cele din urmă, de confuzie. Asta poate şi pentru că vieţile celor doi soţi ni se comunică nouă, cititorilor, dar ele între ele nu mai comunică, în plan concret,  în niciun fel.

Am să revin la prima „direcţie“, cea meditativă, de interogaţii privitoare la o situare mai degrabă spirituală şi la ceea ce oferă zoroastrismul şi, implicit,  înstrăinarea de el. Ea trebuie discutată separat, fiind, în ciuda joncţiunii cu prezentul trăit de soţia lui Omar, o lume în pragul disoluţiei, care va şi dispărea, uşor-uşor.

Flash back-urile înspre trecutul lui Omar,  vin, cum spuneam, însoţite de incursiuni în spiritualitatea zoroastriană şi sînt recuperate împreună cu bucăţi din istoria locurilor în care ele se petrec.  O istorie bogată, îmbibată de înţelepciune şi de  practici menite să glorifice soarele spiritului, şi nu sclipirea galbenilor.Toate detaliile strînse în aceste priviri către trecut au rolul de a aduna, dintr-un  mozaic în care intră religie, istorie şi geografie, portretul unui personaj pe fundalul peisajului cu care aproape că face corp comun. Senzualitatea cu care sînt făcute descrierile vorbeşte foarte mult, mi s-a părut, despre ataşamentul dintre personaj şi loc.

Farvahar este un înţelept înaripat, un simbol vechi de aproape 3000 de ani

Farvahar este un înţelept înaripat, un simbol vechi de aproape 3000 de ani

Am să dau un citat care se referă la momentul în care familia lui Omar (familie în care cultul lui Zarathustra e respectat cu sfinţenie şi slujit printr-o întreagă linie de preoţi şi prelaţi, încheiată cu tatăl lui) decide, după triumful Revoluţiei islamice, refractare la pluralismul religios, să se convertească la Islam şi să părăsească oraşul. Să plece spre nord, către Tabriz, unde tatăl lui s-ar fi putut apuca de negoţ.  „ Lui Omar, Nordul i se părea altă ţară. Nu voia să trăiască printre azeri. Dacă ar fi fost după gîndul lui, nu ar fi plecat niciodată în afara Yazdului, unde se născuse. Pentru el, nu era în lume un preţ pentru străzile aurii de chirpici, care miroseau a răşină cînd bătea soarele. Nu erau răşini şi nici lemn în amestecul de lut crud, închegat în căldură. Dar era străfundul secat al lui Daht-e Kavir şi-al lui Daht-e Lut, două erguri de sare şi stîncă arsă.“

Trecutul e cel mai bogat în detalii de atmosferă, fie că e vorba de ritualul şi de mirosurile din ceainăria unde ajunge cu mama, fie de parfumul poveştilor pe care i le spunea bunicul: „poveştile lui de dinainte de somn erau toate cu Oraşul Rotund, al copilăriei lui Cyrus şi al regilor mezilor, Daikku, ocrotiţi de leul de piatră. Descuia poarta leului de piatră şi păşea în credinţa că e soldat. Unicul nepot al dasturului de la templul din Yazd nu rîvnea comori, nici glorie. Se vedea slujind Ecbatana, cu triburi de magi şi cu vraci cititori în stele.“

Aceeaşi abundenţă a detaliilor însoţeşte practic fiecare amintire a lui Omar de dinainte ca religia lui Zarathustra să fie prigonită. Iată cum descrie un oraş în care face o călătorie cu mama lui, călătorie descrisă cu multe amănunte pitoreşti şi de atmosferă: „Pentru el, un copil încă nedus la şcoală, Kerman era oaza fructelor de ajil, şi a covoarelor îndesite din majlis-ul bunicilor (sufragerie în care erau admise doar întîlnirile dintre bărbaţi): „Lînă de Kerman“, zicea capul respectatului şir de popi, care începea cu athravan şi se prelungea pîn la tată-său, care ajunsese mobed. „Lînă de Kerman“, zicea maică-sa, pipăind ţesătura albastră, cu fir, a unor întinderi cotropite de soare“.

Prezentul lui Omar e, în schimb, un spaţiu al rătăcirii într-un loc străin, fără nume, şi astfel, fără o hartă. Nu întîmplător el proiectează un labirint de verdeaţă în apropierea benzinăriei de care se ocupă împreună cu prietenul lui, Godun. Labirintul atrage surprinzător de mulţi oameni („Nu crezuse că simple tunele de ierburi răsucite pr piatră vor aduce atîţia zeloşi. Toţi voiau să găsească secretul ieşirii şi miezul din labirint“) şi el devine adevărata casă a lui Omar. Nu doar în labirint rătăceşte însă. Şi legătura cu Veterinara e din acelaşi registru, al pierderilor. Orbecăie în braţele ei, neînţelegînd mai nimic din ce caută sau din ce îşi doreşte şi orbecăie, în plan fantasmatic, şi în faţa tablourilor pictate de prietenul său.

Familia lui Darius în faţa lui Alexandru cel Mare, pictată de Veronese,  este unul dintre  tablourile în care intra Omar

Familia lui Darius în faţa lui Alexandru cel Mare, pictată de Veronese este unul dintre tablou în care intra Omar

Sursa

Există o dimensiune simbolică, metaforică a cărţii ilustrată de această rătăcire a lui Omar în tablouri. Intră în tablouri însoţit şi ghidat de pisica Eleonora. Personal găsesc că nivelul ăsta îngreunează şi mai mult şi destabilizează o construcţie care e deja hibridă. Deja se compatibilizează greu şi inegal, în roman, porţiunea zoroastriană cu cea care implică persecuţiile din Iranul în care avocatele ca Ghazal se luptă să salveze femei condamnate  la moarte. Etajul ăsta fantastic, la care ar trebui să se întîlnească, esenţializate, cele două laturi ale cărţii, cea care implică trecutul şi cea centrată pe prezentul unui Iran abrutizant, rămîne o zonă închisă, care în loc să fluidizeze povestea, mai mult o destabilizează.

benzinariaSursa

Partea despre prezentul lui Omar, care include şi acest sector fantastic, rămîne, pentru mine, şi cea mai neconvingătoare. Ea acumulează şi nişte semne de întrebare privind verosimiltatea celor petrecute, şi primul apare chiar din momentul în care Omar, un exilat din Iran abia aterizat într-un oraş din estul Europei, găseşte, făcînd autostopul, un individ care îi oferă casă şi masă, dintr-un soi de bonomie spontană. Plus că acest străin e şi foarte bogat şi are o aplecare pentru pictură, pe care o practică umplînd casa cu reproduceri după mari maeştri. Apoi amestecul confuz dintre elementele realiste, cele care punctează transformări în plan simbolic şi viaţa fantastică pe care o duce Omar, rătăcit şi rupt practic de toţi din jurul lui are ceva artificial, ceva cu care eu nu am putut să mă conectez.

Ultima replică a lui Omar, care orb, anunţă că vede mai bine decît înainte, ar fi putut fi liniştit tăiată, cu linie dublă chiar, pentru a lăsa cititorul să vadă cu ochii lui dacă şi în ce măsură protagonistul chiar s-a trezit. Iar finalul în sine, brutal şi cumva grăbit, pare finalul unui alt roman, al lui Ghazal, unul care începe cam în ultima treime din Omar cel orb, dar care se termină mult prea rapid şi cumva expeditiv.

Iran

Basorelief din Persepolis

Sursa

Omar cel orb e o carte hibrid, căreia i-aş reproşa indeciziile şi dezechilibrul de ansamblu, care umbreşte vîrfurile cărţii: filmul prigonirii zoroastrienilor după Revoluţia islamică, încercăril unei femei care se zbate pentru propria viaţă, scenele în care e descris peisajul uscat al oraşelor din sudul Iranului. M-a surprins, repet,  forţa cu care povesteşte Daniela Zeca în partea despre viaţa lui Ghazal în Teheran şi m-a interesat povestea asta, cu toate detaliile ei, exterioare, interioare, politice, sexuale, emoţionale. Aş fi vrut, cum am mai zis, ca Daniela Zeca să ţină mai mult de ea, pentru că îi ieşea foarte bine. Poate că în următorul roman!

 

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești, la prețul de 29,95 lei.  Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești. 

Un comentariu
  1. Avataranonim

    Aceeasi falie, aceeasi „rupere” pe din doua a cartii/povestii si in „Demonii vantului” a Danielei Zeca Buzura – Dubai vs Romania. Fascineaza insa si aici detaliul descrierii, cu luxul lumii arabe. Mai multa omogenitate in „Istoria romantata a unui safari”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *