În 2017, în colecția Plantații a Casei de Editură Max Blecher, apărea volumul noapte-lumină, de Ovidiu Komlod. Despre această carte, Ioan Es. Pop scria: „Nu este întâmplător faptul că, prin mottoul cărții și prin autoportretul pe care și-l face în primul ei poem, Ovidiu Komlod se poziționează și își poziționează viziunile în proximitatea atât de densului și ofertantului univers Blecher, care îi slujește ca linie de start, dar nu-i stânjenește înaintarea spre propriul punct de sosire. În lupta cu limita, sunt folosite diverse strategii de aneantizare, de la aceea a cufundării în somn, la cea a ascuțirii de sine echivalente vizual și sonor cu «filamentele strigătului». Cu o aripă în «irealitatea imediată» și cu alta în cotidianul alimentat de emoțiile unor experiențe mai mult sau mai puțin sublimate, cartea lui Ovidiu Komlod este, dincolo de anumite vecinătăți, una care îi aparține numai autorului ei, «în numele tatălui. fiului. sfântului vid»”. Să aflăm perspectiva autorului despre (i)realitatea proprie:
Volumul noapte-lumină se deschide cu un citat din Max Blecher, ale cărui vorbe încep să se întrupeze în personajul volumului tău.
Da, noapte-lumină s-a vrut inclusiv un omagiu adus lui Blecher. Motoul ales, pe deplin asumat („în lumea somnului există cel puțin o plachetă de versuri semnată de mine pe care oamenii adormiți o citesc în coșmar…” – M.B., Vizuina luminată), funcționează ca un soi de grefă textuală pornind de la care, aidoma unui țesut în plin proces de cicatrizare, cu trombocite galopând calculat, se nasc și proliferează poemele din volum. La origine, acesta valorifică nocturnalier un material poetic adunat de multă vreme, structurat inițial în cinci secțiuni: „Ora câinelui” (corespunzătoare ultimelor clipe din zi), „Între câine și lup” (seara și adormirea), „melancord (acolo nu-i timp decât pentru început)” (miezul nopții), „Ora lupului” (somnul profund, coșmarul), respectiv „Între lup și câine” (trezirea). Ulterior, această compoziție în cinci mișcări s-a concentrat într-un continuum noapte → lumină, cu treceri în flux, pe cât posibil, nesacadat. Încât, la final, oamenii adormiți sfârșesc prin a se trezi într-o nouă (i)realitate, cel puțin la fel de imediată ca un vis – rău, sau bun, asta rămâne la fix latitudinea fiecăruia. În ce mă privește, voința, puterea și plăcerea nebună de a fi/rămâne/deveni lucid în toiul coșmarului ar putea fi definiția poeziei în care, alături de M. Blecher, am încăpățânarea, destul de orgolioasă probabil, să cred.
Cât de greu sau ușor e să te sinucizi în scris?
Nu mi-a fost nici ușor, nici greu. Mi-a fost necesar. De fapt, în imaginarul meu de scriitor autist, noapte-lumină reprezintă o sinucidere a criticului din mine și poetul iese la iveală, din noapte la lumină. Semnificația acestui titlu (am făcut recent un fel de concurs pe Facebook în legătură cu el, dar nu am primit răspunsul scontat) se concentrează în liniuța de unire: distanța parcursă de lumină într-o noapte, adică, pe de-o parte, metaforă pentru visul lucid, iar pe de alta renaștere, „sinaștere”, auto(re)creere. În paranteză fie spus, volumul a venit și ca reflex al unor studii doctorale privind problematica viselor în literatura postmodernă, precum după un cutremur de pământ care aduce cu el și ceva activitate vulcanică și revărsări de lavă și jerbe de scrum & fum (comparația îi aparține lui Claudiu Komartin, redactorul cărții și cel căruia, alături de Ana Toma, nu voi putea niciodată să îi mulțumesc îndeajuns pentru apariția în cadrul colecției „Plantații” a Casei de Editură Max Blecher, acolo unde, prin eforturi nemăsurate, constante, fac tot ce le stă în putință, ba uneori și mai mult de-atât, pentru promovarea poeziei contemporane) – explozia fiind pregătită, însă, cu mult timp înainte. Cu alte cuvinte, l-am ucis tocmai pe celălalt, dinspre care m-am reinventat. Pentru că tocmai asta am vrut cu schimbarea numelui pentru volumaș. S-o iau de la capăt, să șterg cu buretele peste o perioadă ce nu mi-a adus decât păcăleli uriașe (voi reveni).
Odată ce te identifici cu personajul tău, scrii și vorbești cu vocea lui, cum e momentul ieșirii din el?
Personajul meu continuă să existe și după ce cartea se închide. Momentul ieșirii din el se produce de fiecare dată când mă văd nevoit să ies în lume, nu din text, ci pe ușă. Sunt o persoană destul de introvertită, pentru ceilalți rămân o persona, cum ar spune Jung, o mască socială. În fond, îmi place să cred că nu-mi ies niciodată din personaj. Identificarea continuă până la inversiune. Până când, cel puțin aparent, persoana devine o mască, și personajul realitatea. Cum bine remarca Bogdan Ghiu pe coperta IV a nopții-lumină, eu aleg să îmi iau în serios rolul, ipostaza de străin față de mine însumi.
Ce-ți rămâne când pierzi tot, „chiar și ce n-ai avut niciodată”?
Concret, la mijloc sunt dezamăgiri legate de cariera universitară distrusă în fașă de niște oameni de care am ajuns să mă delimitez, pe cât de mult i-am apreciat cândva (pentru că ești viu și tu însuți nu doar când ai impresia că admiri), cuplate cu dezamăgiri de alt ordin, familial și amoros (pentru că ești viu și tu însuți nu doar când crezi că iubești), produse în aceeași perioadă. Niște suprapuneri amenințând să mă culce la pământ, așadar. Încât volumul acesta e și autoflagelare, și autovindecare, și purificare, și expiere. Și alte câteva. De fiecare dată când rămâi tabula rasa, câștigi tot ce îți stă dinainte. Particularizând acum, în cel mai rău caz, rămân cu personajul, cu poezia lucrurilor în sine.
Cum îți imaginezi că ar arăta cea mai dureroasă rană pe care ai putea să o provoci cuiva? Fizic, psihic sau la nivel de limbaj.
noapte-lumină are două spirite tutelare sub care o pot așeza: Blecher cu Lautréamont; ultimul, o figură cu care aproape m-am identificat în lungul răstimp cât am gestat & scris cartea, adică într-o adolescență ușor întârziată, undeva între ultimele răbufniri de copilărie și primele străpungeri de maturitate, cu mult până să mă gândesc la doctorat sau alte prostii. Așa că, într-adevăr, ceva din (sado)masochismul și radicalismul Cânturilor lui Maldoror nu putea să nu mi se transmită, oricât mi-aș fi reproșat-o pe urmă. Cea mai dureroasă rană pe care aș provoca-o – oricui ar fi să fie – s-ar învecina cu mitul păsării Phoenix: arderea spontană de tot. Aprinderea simultană a tuturor celulelor corpului. Anularea intempestivă, instantanee și ireversibilă a ipocriziei cuibărite în fiecare atom. Transformarea subită în scrum. De unde să răsară apoi o tulpină – postumană, fie – cu totul nouă. De virus inofensiv. Care să nu fie capabilă să facă rău nimănui, nici măcar din greșeală, nici măcar neintenționat, nici măcar colateral.
Creează scrisul una dintre identitățile tale? Cât de acut resimți această identitate; cauți să ieși din ea, să-ți creezi alte câteva?
Cu riscul de mă repeta, Ovidiu Komlod nu este un pseudonim (pentru că nu vreau să mă ascund), și nici un heteronim (pentru că sunt unul și același). Ovidiu Komlod este un veronim. Pentru că oamenii, poeții cu atât mai mult, ar trebui să se boteze numaidecât singuri, cu mâna lor mică să se stropească pe creștet. Picătură pe picătură.
Mi-am dorit enorm să debutez ca poet. Or asta însemna să îmi reneg trecutul de „critic” (al unui individ care a jonglat cu zona respectivă până să își găsească propria voce, comițând cronici de întâmpinare și cărți). Însemna să nu accept, în privința cutare, decât cel mult titulatura de „eseist”, adică de „cel care încearcă și uneori reușește”. Îmi tot ziceam, răbdare, volum o să apară, cândva, în timpul vieții ăsteia. Profit de ocazie pentru a mulțumi Muzeului Național al Literaturii Române Iași, unde, în rezidența de care am beneficiat în august 2016, s-au pus, în sfârșit, cap la cap poemele din carte – căreia, tot acolo, i-am găsit apoi și titlul, după nenumărate sondări. Îmi tot spuneam, răbdare, noapte-lumină: adevăratul meu debut, în poezie. Și cum debuturile trebuie să poarte un nume, un alt nume, nou-nouț, mi-am spus Ovidiu Komlod. Sigur, poveste lungă, parțial explicată în poemul central, cântec de reazăm: problemă identitară, mic roman de familie, refuzul numelui tatălui și preluarea hidronimului din comuna de baștină; renegare a volumelor de critică și eseu, din urmă cu trei ani, când s-a spus că debutez cu opere complete, nu cu unul, nu cu două, ci cu trei cărți ce rezumau, în fapt, o ambiție care, spre deosebire de a altora, nu mi s-a potrivit, pentru a se dovedi ulterior că tocmai așa stau lucrurile, acela nefiind un început, ci un sfârșit: mie nu mi s-au deschis porțile în lumea academică, una din care mi-e tot mai jenă că am vrut să fac parte, nu, eu fac parte din stirpea celor cărora ușile respective li se trântesc diplomat în față, și cu siguranță a fost mai bine așa – spre deosebire de atâția alții, nu știu să fiu ipocrit când situația o cere, nu m-am lăsat influențat de mediu, de sistemul de nepotisme și finețuri; în sfârșit, al treilea motiv pentru jocul identitar, unul s-ar zice ingrat, în stare să îmi provoace însă delicii de nedescris, e faptul că, și din cauza ușilor mai sus pomenite, am fost nevoit să mă reprofilez, devenind peste noapte traducător din franceză – semnat, cum altfel, cu numele din contract, Laurențiu Malomfălean.
Identitatea de scriitor e tot ce am mai bun. Am trăit, am scris, m-am vindecat. M-am citit, am retrăit, am rescris. M-am revindecat, m-am recitit… până când m-am detașat complet de textele astea care au așteptat prea mult până să apară. Îmi sunt foarte străine acum. Aidoma unor vise vechi, din care nu îți mai amintești mare lucru, ele putând foarte bine să fi aparținut altcuiva. În fond, ca realitate tratată oniric, nu neapărat visată la propriu, noapte-lumină s-a vrut un volum în care să îmi privesc, la borna celor un pic peste treizeci de ani, „viața pe niște oglinzi/ atârnate de trup înăuntru”.
Ovidiu Komlod s-a născut în 1986. Debutează editorial cu volumul de versuri noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017, nominalizare la premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), după ce, în 2015, cu numele de Laurențiu Malomfălean, a publicat trei cărți de eseuri: De la Prometeu la Narcis, Lunile cronicii literare (Casa Cărții de Știință), respectiv Nocturnalul postmodern (Tracus Arte) – op desprins dintr-o teză de doctorat și pentru care a primit trei premii, luându-și astfel adio de la cariera universitară. Ca poet, a beneficiat de o rezidență FILIT la Iași (2016), iar ca traducător din limba franceză (Georges Perec, Yannick Haenel, Philippe Besson etc), la Centre National du Livre din Paris și la Collège International des Traducteurs Littéraires din Arles (2017). A citit în cadrul celor mai importante cluburi de lectură din țară (Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau). A publicat în revistele Poesis internațional, Observator cultural, Euphorion, Tribuna, Apostrof, Timpul, Vatra, Dilema veche ș.a. Locuiește în Cluj, pe pagina de Facebook și pe ovidiukomlod.wordpress.com.
Credit fotografii: arhiva autorului
