A reapărut Muzici și faze, debutul ficțional al lui Ovidiu Verdeș, într-o ediție frumoasă, la o editură mare (Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd.”), care, poate, o va ajuta să fie mai vizibilă și să ajungă mai ușor la cititori.
Romanul acesta este una dintre cărțile care m-au făcut să descopăr și să iubesc literatura română contemporană. A fost cartea adolescenței mele – citită la sfârșitul primului an de liceu, la recomandarea profesorului meu de limba și literatura română -, de care m-am apropiat acum, după 12 ani, cu teama că nu va mai fi la fel, că nu va mai avea același farmec. Din fericire, însă, este atât de bine scrisă (mai bine decât îmi aminteam) și surprinde atât de fain perioada adolescenței, cu preocupările, teribilismul și dramele specifice vârstei, încât relectura nu a făcut decât să-mi întărească opinia: este unul dintre cele mai bune romane ale adolescenței din literatura română și, cu siguranță, unul dintre cele mai surprinzătoare debuturi.
Muzici și faze rămâne o carte vie. Deliciile romanului sunt, în continuare, limbajul și, desigur, galeria de personaje excepționale – dintre care, evident, se remarcă naratorul-protagonist Tinuț, un puști de 15 ani, care locuiește în zona bucureșteană Panduri, provine dintr-o familie bună (de „burjui”), este inteligent și meloman, îndrăgostit de o colegă de clasă, Hari, are o gașcă colorată de prieteni, amici și vecini la blocuri și faze pe măsură, pe care le povestește într-un stil original, colocvial, oral, marcă indiscutabilă a jargonului anilor ’70-’80 (romanul se „petrece” în vara anului 1978). Pare că nu se întâmplă nimic în carte, că totul e rememorare sau povestire a întâmplărilor cotidiene („fazelor”) prin care a trecut sau trece Tinuț – și dacă ar fi așa, și tot e un roman de neegalat! Grosso modo, ceea ce vreau, de fapt, să spun: Muzici și faze este un volum pe care nu trebuie să-l ratați.
Cumva, sper să ajungeți la aceeași concluzie ca mine fie după ce citiți acest interviu cu autorul romanului, Ovidiu Verdeș – profesor universitar la Literele bucureștene, un scriitor discret, prea puțin în lumina reflectorului, așa cum cred că ar trebui să fie -, fie după ce luați cartea de pe raftul unei librării, o deschideți întâmplător și începeți să citiți.
Prima ediție Muzici și faze a fost publicată în 2000, la Editura Univers, a doua în 2003, la Editura Aula. Au trecut mulți ani până la această reeditare. Ce v-a determinat să așteptați atât de mult?
Mai multe lucruri. Fiind profesor universitar, a trebuit, în primul rînd, să recuperez în plan profesional cei cinci ani în care am scris romanul. Din cauza lui, am reuşit să-mi finalizez teza de doctorat abia în 2002, după nouă ani. Apoi, după ce am discutat cu cei de la Polirom, am încercat să schimb ordinea capitolelor, din dorinţa de a-l face mai epic. Mulţi m-au acuzat de „perfecţionism” şi, în parte, au avut dreptate. Naraţiunea este însă un mecanism diabolic de complicat. Un simplu accent schimbat într-o frază te poate duce, pe nesimţite, într-o altă direcţie. Am ajuns, practic, să rescriu în întregime prima parte şi am renunţat atunci cînd mi-a fost clar că se transformase într-un alt roman.
Care a fost primul gând care v-a trecut prin minte atunci când a apărut această ediție?
M-a mirat grosimea volumului, pentru că primele ediţii erau mult mai subţiri. Explicaţia era simplă: corpul mai mare de literă. Privindu-mi fotografia de autor, m-am gîndit că şi eu mi-am dublat „volumul” în comparaţie cu debutantul de acum 16 ani.
Aveți nostalgii în legătură cu perioada în care lucrați la Muzici și faze? Ce vă lipsește cel mai mult de atunci?
Intensitatea vieţii interioare legate de scris. Nişte fenomene (gînduri, imagini, emoţii) atît de vii încît uneori trebuia să fac pauză ca să pot continua. Nu vreau să intru în amănunte, pentru că ar însemna să devin patetic.
Ce v-a adus Muzici și faze de-a lungul timpului?
De toate, şi bune, şi rele, dar cele bune predomină. În principal, satisfacţia de a fi scris despre lucruri apropiate – prieteni, părinţi, locuri –, pentru că înainte scriam mult mai livresc şi mai experimental. Am simţit că s-a produs un fel de răscumpărare a unui trecut care, imediat după 1989, părea să se evapore. Apoi, desigur, recunoaşterea celorlalţi. M-au bucurat, evident, aprecierile critice, dar şi mai mult parcă reacţiile spontane ale unor adolescenţi sau „nostalgici” ai adolescenţei de toate vîrstele. Nu ştiu dacă romanul meu a devenit chiar o „carte-cult”, cum spun unii, dar cred că a reuşit să treacă graniţa dintre cultura literară „înaltă” şi cea „populară”.
Sunt curioasă dacă, atunci când scriați romanul, ascultați și muzica pe care o asculta Tinuț, acasă sau în diferite companii?
Numai în minte, numai cîteodată, şi atunci fragmentar. Cînd invocam, de pildă, „refrenul de la Smoke on the Water” auzit de Tinuţ şi de Cipri din depărtare, de pe o stradă învecinată, într-o seară cînd jucau fotbal „la teren”, auzeam foarte limpede riff-ul de chitară, cu toate că scena, ca atare, nu s-a petrecut niciodată.
Fazele din titlu anunțate sunt nenumărate, unele haioase, altele ușor dramatice, toate savuroase. Care a fost cea mai „tare” fază din adolescența dumneavoastră?
Mă tem că este una pe care nu o pot povesti decît unui psihanalist. Una aproape la fel de „tare” ar fi cea în care Hari îi aranjează părul lui Tinuţ cu o perie, în tabără, înainte de discotecă, în faţa unei oglinzi. Peria în cap cu care se încheie scena este un final fericit, pentru că, în realitate, în clasa a VII-a sau a VIII-a, cînd s-a întîmplat, n-am avut curaj să schiţez nici un gest.
La un moment dat, într-un comentariu în subsolul unui blog, vi se „reproșa” faptul că nimeni din romanul dumneavoastră nu amintește/nu discută despre Campionatul Mondial de Fotbal din Argentina, care se juca în acea perioadă povestită de narator. Cum i-ați răspunde acelui cititor?
Răspunsul „clasic” ar fi, evident, că încurcă ficţiunea cu reportajul sau cu memorialistica. Din aceleaşi motive n-am menţionat nici cutremurul din 1977. Dacă stau însă puţin să mă gîndesc, poate că numele lui Kempes n-ar fi dat rău într-unul din fragmentele în care se joacă fotbal.
Dacă ați scrie acum cartea aceasta, credeți că ați face-o altfel?
Cu siguranţă, dar nu neapărat mai bine. Rescriind unele secvenţe pentru ediţia a treia, mi-am dat seama că fraza nu mai „merge” la fel pentru că nici eu nu mai sunt cel de acum 16 ani.
Credeți că scriitorul ar trebui să fie foarte prezent în spațiul public, să meargă la evenimente, să se întâlnească cu cititorii, să posteze pe Facebook etc. sau, dimpotrivă, acesta își termină „treaba” odată cu publicarea cărților sale?
Personal, optez pentru clasicele întîlniri cu cititorii, care să cuprindă pe cît posibil şi un moment de lectură cu voce tare. În ceea ce-l priveşte pe „scriitor”, în general, ca să parafrazez o formulă celebră, aş spune că trebuie să scrie şi, în rest, e liber să facă tot ce vrea.
Cum pierde timpul un scriitor și un profesor universitar?
Dacă e vorba de una şi aceeaşi persoană, de cele mai multe ori, din păcate, în faţa televizorului. Visînd la cărţile pe care le-ar putea scrie dacă nu şi-ar pierde timpul.
