Ce diferenţă între cărţile pentru adolescenţi cu vampiri, pe care le vedem din ce în ce mai mult în rafturile librăriilor, cărţi după care s-au făcut filme de succes şi care se promovează peste tot, cu afişe imense în diverse locuri-cheie din oraş, şi romanele cu tentă gotică ale lui Carlos Ruiz Zafón, destinate publicului tânăr… Scriitorul spaniol a debutat în 1993 cu „Prinţul din negură” şi, deşi el l-a conceput ca pe un roman mistery, de aventuri, a câştigat, în Spania, un premiul prestigios pentru literatura pentru tineri, premiul Edebé, ajungând chiar să fie studiat în licee. Aşa că, deşi nu a intenţionat ca aceasta să fie direcţia scrierilor sale, Carlos Ruiz Zafón a mers pe această linie în următoarele sale trei romane, „Palatul de la Miazănoapte” (1994), „Lumini de septembrie” (1995) şi „Marina” (1999), urmând ca, în 2001, să publice romanul său „de maturitate”, „Umbra vântului”.

Aceste romane destinate publicului tânăr nu îşi pierd farmecul nici pentru cititorul „adult”. De altfel, în nota sa către cititor, din romanul „Palatul de la Miazănoapte”, Carlos Ruiz Zafón îşi exprimă speranţa că aceste romane vor fi citite indiferent de vârstă:

„Scriind aceste cărţi, am încercat să creez acel gen de romane pe care mi-ar fi plăcut să le citesc în copilărie, dar care mi-ar fi ţinut interesul viu şi la douăzeci şi trei, dar şi la optzeci şi trei de ani”.

Ingredientele literare pe care le foloseşte Carlos Ruiz Zafón în cărţile sale alcătuiesc o „reţetă” care îl cucereşte şi pe adolescent, şi pe adult: poveste care se întreţese cu altă poveste, ce deschide porţile unui univers misterios, în care personajele trec prin numeroase aventuri riscante; o bună dozare a fantasticului inserat în cadrul realităţii; o intrigă complexă, plină de suspans, ce dezvoltă uneori tiparul unei cărţi poliţiste şi în care autorul nu se sfieşte să adauge elemente tragice, uneori groteşti (à la Frankestein de Marry Shelley), ritmul fiind întotdeauna unul alert.

Nu în ultimul rând, ceea ce atrage în romanele lui Zafón este înzestrarea spaţiului în care se petrece acţiunea cu o notă dacă nu de fantastic, atunci măcar de magic. Dacă în „Marina”, Barcelona este tărâmul fantastic, unde, ca în Bucureştiul lui Eliade, se petrec lucruri ieşite din comun, pe care le poţi vedea dacă eşti deschis să observi misterul din jurul tău, în „Palatul de la Miazănoapte”, publicat în 2011 la Polirom, spaţiul magic este Calcutta.

Aici, în acest oraş în care canicula şi musonul îşi împart supremaţia, se întâmplă ca, într-o zi, să ningă, simbolizând, prin acest moment de excepţie, evenimentele extraordinare prin care trec eroii cărţii, nişte adolescenţi de şaisprezece ani, de la un orfelinat. Printr-un mise-en-abyme, Zafón inserează o legendă despre Calcutta, pe vremea când era cuprinsă de un blestem, acela care îi făcea pe locuitori să îmbătrânească mai repede, răpindu-le viitorul.

Pentru a alunga blestemul, locuitorii i-au cedat unui vrăjitor, care a cerut, în schimb, sufletul copiilor din acea zi. Aşa că, atunci când Shiva, încarnat în om, bate la uşile caselor nou construite în oraş, luxoase şi ostentative, nu primeşte nici un răspuns. Văzând însă că oraşul, în adâncul său, este ros de mizerie şi de sărăcie, Shiva începe să plângă, lacrimile prefăcându-i-se în gheaţă, şi asupra oraşului abătându-se un val pârjolitor de căldură: „Zeii se întoarseră cu spatele la el pentru totdeauna, lăsându-l sub protecţia spiritelor întunericului”, iar oamenii au început să se roage să mai fie binecuvântaţi încă o dată de lacrimile lui Shiva.

În acest oraş învăluit de negura blestemului lui Shiva, şapte copii din orfelinat se organizează într-o societate secretă, Chowbar, jurând să se apere unul pe celălalt şi având sediul într-o casă părăsită, pe care o denumesc „Palatul de la Miazănoapte”. Această societate îşi găseşte sensul abia când adolescenţii se văd confruntaţi cu unul dintre spiritele întunericului, Jawahal, care caută să supravieţuiască găsindu-şi un corp-gazdă în Ben sau Sheere (gemenii care fuseseră despărţiţi la naştere de bunică tocmai pentru a-i proteja de acest spirit, băiatul ajungând la orfelinat, iar fata rămânând în grija bunicii). Acum, cu societatea secretă în care au inclus-o şi pe Sheere, trebuie să îl învingă odată pentru totdeauna pe cel care ameninţă să pustiască oraşul cu focul răzbunării sale (focul distrugător al zeiţei Kali, care macină totul în neant).

De remarcat este şi faptul că Zafón se îndepărtează de la schema clasică a unei cărţi construite pe dihotomia bine-rău, în care eroii trebuie să treacă printr-o serie de probe iniţiatice până să reuşească să învingă: în „Palatul de la Miazănoapte”, să nu vă aşteptaţi la un final (în totalitate) fericit. Oraşul eliberat, în cele din urmă, de blesteme, în care lacrimile lui Shiva mai curg o dată, are nevoie de un sacrificiu. O perspectivă inedită faţă de happy-end-urile cu care suntem obişnuiţi.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *