Reeditată în urmă cu câteva luni de către Editura Nemira, în traducerea binecunoscutului Radu Paraschivescu (care, de altfel, l-a tot tradus pe Barnes în română), Până când m-a cunoscut este un „clasic” marca Julian Barnes (apărut, în original, în 1982 – cu titlul Before She Met Me), o desfășurare de forțe pe linia obsesiei provocate de gelozie. Târziu sau nu, mă bucur că am ajuns să recuperez o lectură pe care o doream de mult – și încă mai am de acoperit volume din opera lui Barnes. Cititorii înfocați ai autorului britanic n-au nevoie, cel mai probabil, de rândurile acestea; însă fanii recenți, „restanțierii” sau cititorii ocazionali ai acestuia vor găsi, poate, un punct de plecare aici.
De la început, mă simt datoare să vă mărturisesc că Până când m-a cunoscut nu m-a prins în mrejele ei așa cum au făcut-o alte cărți ale câștigătorului Man Booker Prize din 2011, cum ar fi recenta Niveluri de viață, Nimicul de temut, Sentimentul unui sfârșit, Papagalul lui Flaubert sau O istorie a lumii în zece capitole și jumătate. Nu ar fi prima carte pe care aș recomanda-o cuiva care vrea să înceapă să-l citească pe Barnes (vezi titlurile anterioare), dar nici ultima.
Până când m-a cunoscut e călduță, bine scrisă, te pune pe gânduri în legătură cu marile teme literare (iubire, moarte, memorie, imaginație, relație, obsesie, gelozie), te ține pe jar – autorul britanic se descurcă excepțional, ca de obicei, cu gradarea suspansului -, e plină de umor (negru), dar și de situații dramatice, iar personajele principale sunt bine conturate – prezența, acțiunile și gândurile lor sunt veridice.
Cartea are 240 de pagini și este împărțită în unsprezece capitole. Frazele de început capătă greutate abia mai târziu, când revii la ele, după jumătatea volumului: „Când își surprinse prima dată soția înșelându-l, lui Graham Hendrick nu-i păsă nici cât negru sub unghie. Ba chiar se trezi chicotind de unul singur. Nici măcar nu-i dădu prin cap să-i pună mâna la ochi fiică-sii, măcar ea să nu vadă.
Bineînțeles, Barbara orchestrase totul. Barbara, prima lui soție, spre deosebire de Ann, care era a doua și care tocmai comisese adulterul. Chit că la momentul respectiv nici măcar nu-l considerase adulter” (p. 9).
Îmi plac scriitorii care creează, din incipit, premizele cărții. În plus, paragrafele acestea dezvăluie o parte din situația personajelor în momentul intrării în roman – de exemplu, înțelegem că Barbara, prima nevastă a lui Graham, n-a fost prea fericită de conjunctura care a dus la despărțirea de soțul ei (infidelitatea lui) și, prin urmare, relația lor este tensionată; sau că personajul nostru masculin a asistat la un tip de infidelitate din partea soției sale, în prezența fiicei.
După prima pagină, ni se lărgește orizontul, căci naratorul alunecă în trecut și ne dezvăluie cum a ajuns s-o cunoască pe Ann, cea de-a doua (și ultima) soție – întâlnire mijlocită de unul dintre cei mai apropiați prieteni de-ai săi, Jack, prietenul comun al celor doi, un scriitor de mâna a doua, fustangiu, cinic și narcisist -, cum a luat decizia să renunțe la căsnicia dăunătoare și rutinată cu Barbara, după cincisprezece ani și să se recăsătorească, să redevină fericit, împlinit și pe deplin îndrăgostit de Ann. Fiți pe pace, starea aceasta de bine și frumos nu vă dă timp să vă zaharisiți și să rămâneți într-o telenovelă. Julian Barnes pune, încet, încet, paie pe foc.
Universitarul nostru trecut bine de prima tinerețe, cu o fată din prima căsnicie (pe care are dreptul s-o viziteze doar o dată pe săptămână), foarte responsabil în urma acțiunilor sale (în sensul că îi lasă primei soții aproape toate bunurile, ba chiar contribuie activ la cheltuielile acesteia), începe să depășească parametrii normali ai unei iubiri: invidios pe hainele care o acoperă pe iubita sa, pe hrana pe care o ingurgitează, măcinat de faptul că nu poate deveni ea, dorind s-o posede cu ardoare ori de câte ori are ocazia, se trezește, la un moment dat, din pură întâmplare, gelos pe tot ceea ce ea a fost înainte de a-l cunoaște. Concret, Barbara îl trimite la film cu fiica lor – chiar dacă niciunul dintre ei nu este amator al cinematografiei -, știind că Ann, noua soție, actriță în trecut în filme obscure, joacă un rol banal acolo. Banal, dar și puțin deochiat. Numai bine pentru a încolți, în mintea lui Graham, ideea infidelității.
Pas cu pas, Julian Barnes forează în psihologia lui Graham și aduce la suprafață cea mai rea versiune a lui – din profesorul universitar de istorie blând, iubitor, calm, se metamorfozează, mai întâi, în cel plin de îndoieli, apoi în iubitul care urmărește, pe ascuns, toate filmele soției sale și inventariază fiecare mișcare de-ale ei de pe ecran, pentru ca, în cele din urmă, să o confrunte pe Ann și să o implore să-i povestească cu ce actor a întreținut relații sexuale doar pe platou și care sunt aceia cu care a dus aventura mai departe, dincolo de lumea cinematografului. Jocul devine periculos pe măsură ce timpul și memoria îi joacă feste, după ce mintea sa acumulează atât de multe imagini vizuale, cronici de film, cărți, mărturisiri ale soției, dar și coșmaruri în care imaginația sa duce lucrurile într-o cu totul altă zonă. Obsesia pentru bărbații din viața soției sale, toți cei de dinaintea lui, este din ce în ce mai distructivă și mai păguboasă, atât pentru relația lor, cât și pentru sănătatea lui mintală.
Foarte interesant de văzut cum țese Barnes toate acestea și până unde poate fi împinsă obsesia, cât de subțire este granița dintre realitate și ficțiune (pe acest plan, dar și din punct de vedere al operei create de cel mai bun prieten, antagonic lui Graham, scriitorul Jack), cât multă suferință poate provoca un mic detaliu, cât de violentă poate fi imaginația și cum moarte poate fi, uneori, singura soluție. Fie și numai pentru asta (tehnica literară), și tot merită citit romanul Până când m-a cunoscut.
