Bookaholic

Încă de mici, Sarah și Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înțeleaptă și mai statornică, și îi invidiază relația cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viață este mai puțin sigură și convențională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deși legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanța dintre ele crește, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

„Cu stilul său viguros și emoționant, Yates pătrunde cu ușurință până în profunzimea vieții personajelor sale… O poveste spusă sobru și tulburător.” – The New York Times Book Review

„Unul dintre cei mai străluciţi romancieri postbelici din Statele Unite. Opera lui continuă să-i delecteze pe cititorii care au norocul s-o descopere.” – Independent

Richard Yates este autorul romanului Revolutionary Road, nominalizat la National Book Award.

„Parada de Paște”, de Richard Yates – fragment

Traducere din limba engleză de Irina Negrea
Colecția „Clasici moderni”
Editura Litera
Volumul va apărea la începutul lui ianuarie 2017

Partea întâi

Capitolul 1

Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață şi, privind înapoi, li s‑a părut întotdeauna că necazurile au început odată cu divorțul părinților lor. Asta s‑a întâmplat în 1930, când Sarah avea nouă ani, iar Emily cinci. Mama lor, care le îndemna pe fete să o strige „Pookie“, s‑a mutat din New York împreună cu ele într‑o casă închiriată în Tenafly, New Jersey, unde se gândea ea că şcolile aveau să fie mai bune şi unde spera să poată începe o carieră ca agent imobiliar pentru zona suburbană. Până la urmă a dat greş – foarte puține dintre planurile ei de independență au reuşit vreodată –, aşa că au părăsit Tenafly după doi ani, dar perioada aceasta a rămas de neuitat pentru fete.
– Tatăl vostru nu vine niciodată acasă? le întrebau alți copii, iar Sarah sărea întotdeauna să le explice ce însemna un divorț.
– Dar vă vedeți vreodată cu el?
– Sigur că da.
– Şi el unde locuieşte?
– În New York.
– Cu ce se ocupă?
– Scrie titluri de ziar. Scrie titluri de ziar în The Sun din New York. Şi, din felul cum rostea ea acest lucru, reieşea limpede că se cuvenea să fie impresionați. Oricine putea fi un reporter iresponsabil şi extravagant sau un redactor cu muncă anostă de birou; dar să fii tu omul care scria titlurile de ziar! Omul care citea atent ştirile zilei în toată complexitatea lor pentru a identifica aspectele relevante şi care, apoi, rezuma informația în câteva cuvinte bine alese, compuse cu măiestrie ca să încapă într‑un spațiu limitat – acesta se chema că era un jurnalist desăvârşit şi un tată vrednic de tot respectul.
O dată, când fetele au fost în vizită la el în oraş, le‑a plimbat prin sediul ziarului The Sun, unde au putut să vadă tot.
– Prima ediție este gata de tipar, le‑a spus el, aşa că o să mergem jos în tipografie ca să vedem cum iese ziarul; pe urmă, vă arăt cum e sus, la etaj.
A coborât împreună cu ele pe o scară de fier, care mirosea a cerneală şi hârtie de ziar, intrând apoi în subsol într‑o încăpere imensă, unde se vedeau şiruri de rotative înalte. Diverşi muncitori circulau grăbiți încolo şi încoace, toți purtând pe cap nişte coifuri micuțe confecționate din pagini de ziar împăturite complicat.
– Tati, de ce poartă pe cap pălăriile alea de hârtie? a întrebat Emily.
– Păi, ei ți‑ar spune, probabil, că aşa se feresc să nu le intre cerneala în păr, dar eu cred că le poartă ca să pară fercheşi.
– Ce înseamnă „fercheş“?
– O, înseamnă să fii cam ca ursul ăla al tău, a răspuns el, arătând spre o broşă incrustată cu granate, în formă de ursuleț, pe care fetița o purta pe rochie în acea zi şi spera ca el să o remarce. El e un urs foarte fercheş.
Au văzut cum plăcile metalice curbate, proaspăt turnate, reproducând paginile ziarului, erau împinse pe nişte role transportoare pentru a fi bine fixate pe cilindri; apoi, după semnalul soneriei, au văzut cum rotativa a început să tipărească. Planşeul de oțel vibra sub picioarele lor, gâdilându‑le la tălpi, iar zgomotul era atât de asurzitor, încât nu se mai putea discuta: se uitau doar unii la alții şi zâmbeau, iar Emily şi‑a acoperit urechile cu palmele. Fâşii albe de hârtie de ziar treceau în toate direcțiile prin presele de imprimat, iar ziarele complet tipărite ieşeau suprapuse ordonat, într‑un flux rapid.
– Ce ziceți de asta? le‑a întrebat Walter Grimes pe fiicele lui în timp ce urcau scările. Acum, o să aruncăm o privire în redacția de ştiri interne.
Era o suprafață imensă cu birouri, la care şedeau diverşi bărbați păcănind la maşinile de scris.
– Locul acela din față, unde birourile sunt împinse laolaltă este secția de ştiri interne, a spus el. Editorul de ştiri este tipul acela chel, care vorbeşte la telefon. Iar tipul care se vede mai încolo este chiar şi mai important. El este editorul coordonator.
– Şi unde e biroul tău, tati? a întrebat Sarah.
– O, eu lucrez în secretariatul de redacție. Pe margine. Vedeți, acolo? a spus el, arătând spre o masă semicirculară mare, din lemn galben. Un om şedea în centrul semicercului, iar alți şase bărbați stăteau în lungul curburii exterioare, citind sau corectând cu creionul.
– Acolo scrii tu titlurile de ziar?
– Păi, o parte din muncă presupune scrierea titlurilor, da. Dar lucrurile merg aşa: când reporterii şi redactorii de ştiri îşi termină articolele, le dau unui curier – flăcăul acela e un curier din redacțieÜ– şi el ni le aduce nouă. Noi verificăm să nu aibă greşeli de gramatică, ortografie şi punctuație, apoi scriem titlurile şi, pe urmă, textele sunt gata să plece mai departe. Hei, Charlie, se adresă el unui tip care trecea spre dozatorul de apă rece. Charlie, aş vrea să ți le prezint pe fetele mele. Ea e Sarah şi ea e Emily.
– Ia te uită, a spus tipul, îndoindu‑se din talie. Ce fetițe adorabile. Încântat de cunoştință!
Pe urmă, le‑a dus în sala de telexuri, unde au văzut cum soseau pe teleimprimatoare informații de la agențiile de ştiri din toată lumea, iar apoi au mers în sala de culegere a textelor, unde se alegeau corpurile de literă şi se pregăteau formele de tipar.
– Mergem la masă? le‑a întrebat el. Vreți să vă duceți întâi la toaletă?
În timp ce traversau Parcul Primăriei sub soarele primăvăratic, le ținea de mână pe amândouă. Fetele purtau pardesie peste rochiile lor de sărbătoare, cu şosete albe şi pantofi negri de lac, şi erau foarte drăguțe amândouă. Sarah era brunetă, cu un aer de inocență încrezătoare, care nu avea să o părăsească niciodată; Emily, cu un cap mai scundă, era blondă, slăbuță şi foarte serioasă.
– Primăria nu arată prea grozav, nu‑i aşa? a zis Walter Grimes. Dar vedeți clădirea aceea mare de‑acolo, printre copaci? Cu ziduri cărămizii? Acolo e World – era, mai bine zis; s‑a închis anul trecut. Cel mai mare cotidian din America.
– Da, dar Sun e cel mai bun acum, nu‑i aşa? a spus Sarah.
– Of, nu, scumpete; Sun nu‑i un ziar prea grozav,
de fapt.
– Nu?! Dar de ce? s‑a mirat Sarah îngrijorată.
– O, e cam reacționar.
– Ce înseamnă asta?
– Înseamnă foarte, foarte conservator; foarte republican.
– Dar noi nu suntem republicani?
– Cred că mama voastră ține cu republicanii, puişor. Eu, nu.
– O!

El a băut două pahare înainte de prânz, iar fetelor le‑a comandat răcoritoare cu ghimbir; apoi, când mâncau cu poftă din puiul à la king cu piure de cartofi, Emily a vorbit pentru prima oară de când plecaseră de la ziar.
– Tati? Dacă nu‑ți place The Sun, atunci de ce lucrezi acolo?
Cu chipul lui alungit, care ambelor fete li se părea chipeş, tatăl lor arăta obosit.
– Fiindcă am nevoie de o slujbă, iepuraşule, a răspuns el. E greu să‑ți găseşti o slujbă în ziua de azi. O, probabil că dacă aş fi foarte talentat m‑aş gândi să mă mut în altă parte, dar eu sunt doar – vedeți voi – eu sunt un simplu redactor.
Nu prea aveau cu ce să se laude la întoarcerea în Tenafly, dar măcar puteau să spună că tatăl lor scria titluri de ziar.
„… Şi dacă tu crezi că e uşor să scrii titluri de ziar, te înşeli amarnic!“ i‑a spus Sarah, într‑o zi, unui băiat cam bădăran pe terenul de joacă, după şcoală.
Emily, însă, ținea morțiş la exactitate, şi imediat ce băiatul s‑a îndepărtat suficient, încât să nu o poată auzi, i‑a reamintit surorii ei cum stăteau lucrurile. „E un simplu redactor“, a precizat ea.

Esther Grimes, sau Pookie, era o femeie scundă şi activă, care părea să‑şi fi dedicat viața ideii de a dobândi şi a menține o calitate iluzorie pe care ea o numea „stil“. Studia cu atenție revistele de modă, se îmbrăca mereu cu bun gust şi încerca nenumărate coafuri, însă continua să aibă o privire nedumerită şi nu izbutea niciodată să se rujeze, fără să nu treacă de conturul buzelor, ceea ce îi dădea un aer de nesiguranță plină de vulnerabilitate şi confuzie. Considera că oamenii bogați aveau mai mult stil decât cei din clasa mijlocie şi, de aceea, în modul cum îşi creştea fiicele aspira la atitudinile şi manierismele persoanelor înstărite. Urmărea, întotdeauna, să locuiască în comunități „şic“, indiferent dacă îşi putea permite sau nu acest lucru, şi încerca să fie strictă în materie de conveniențe şi bună cuviință.
– Draga mea, aş dori să nu mai faci asta, i‑a spus ea lui Sarah, la micul dejun, într‑o dimineață.
– Să nu mai fac ce?
– Să nu mai înmoi cojile de pâine în lapte în felul acela.
– Of! Şi Sarah a extras din pahar o coajă lungă de pâine prăjită, unsă cu unt şi îmbibată în lapte, şi a ridicat‑o picurând până la gură. De ce? a întrebat ea, după ce mestecase şi înghițise îmbucătura.
– Uite, de aceea, fiindcă nu e frumos. Emily e cu patru ani mai mică decât tine, dar ea nu se comportă aşa, ca un copil mic.
Şi aici era un alt aspect: întotdeauna sugera, în nenumărate feluri, că Emily avea mai mult stil decât Sarah.
Când a devenit limpede că nu avea să reuşească în domeniul afacerilor imobiliare la Tenafly, a început să meargă frecvent în deplasări de o zi în alte localități, sau în metropolă, lăsându‑le pe fete în grija altor familii. Pe Sarah, nu păreau să o deranjeze absențele ei, dar pe Emily, da; nu‑i plăcea cum miroseau casele altor oameni; nu putea mânca; se frământa toată ziua, imaginându‑şi accidente rutiere hidoase, iar, dacă Pookie întârzia o oră sau două când trebuia să vină să le ia, Emily plângea ca un copil mic.
Într‑o zi, în toamnă, s‑au dus să stea cu o familie pe nume Clark. Şi‑au luat cu ele păpuşile de hârtie, pentru eventualitatea în care ar fi urmat să rămână singure, ceea ce părea plauzibil – toți cei trei copii din familia Clark erau băieți –, însă doamna Clark îl muştruluise pe fiul ei cel mare, Myron, să fie o gazdă bună, iar băiatul şi‑a luat rolul în serios. Avea unsprezece ani şi, aproape toată ziua, a ținut să se dea mare în ochii lor.
– Hei, ia uitați‑vă aici, spunea el mereu. Uitați‑vă la asta.
Exista o bară de oțel orizontală sprijinită pe nişte stâlpi metalici în capătul curții din spate a familiei Clark, iar Myron era foarte priceput să se dea peste cap. Se ducea în fugă spre bară, cu poalele cămăşii fluturându‑i sub pulover, se prindea de ea cu amândouă mâinile, balansa picioarele cu călcâiele sub bară şi deasupra ei, rămânând atârnat cu picioarele îndoite; pe urmă, se întindea cu tot corpul în sus, se răsucea peste cap şi îşi dădea drumul jos, stârnind un nor de praf.
Mai târziu, i‑a pus pe frații lui şi pe surorile Grimes să participe la un joc complicat de‑a războiul, după care s‑au dus în casă, unde le‑a arătat colecția lui de timbre, iar când au ieşit afară din nou nu prea mai aveau ce să facă.
– Hei, ia fiți atenți aici, a spus el. Sarah, când stă dreaptă în picioare, ajunge cu capul exact până sub bară, fără să se atingă de ea. Era adevărat: între creştetul ei şi bară rămânea un gol cam de un centimetru. Să vedeți acum ce‑o să facem, a continuat Myron. O punem pe Sarah să alerge spre bară, cât poate ea de repede, şi, când o să treacă razant pe sub ea, o să fie nemaipomenit de amuzant.
S‑a stabilit o distanță cam de treizeci de metri; pe când ceilalți stăteau pe margine să se uite, Sarah a început să alerge, cu pletele lungi fluturându‑i pe spate. Ceea ce nimeni nu şi‑a dat seama a fost că Sarah, alergând, era mai înaltă, decât Sarah stând nemişcată – Emily şi‑a dat seama de asta cu o fracțiune de secundă prea târziu, când nu mai era timp nici măcar să țipe. Sarah s‑a pocnit de bară, exact deasupra ochiului, cu un zgomot pe care Emily nu avea să‑l uite niciodată – ding! –, şi pe urmă a văzut‑o cum se zvârcolea şi urla în praful de pe jos, plină de sânge pe față.
Emily a făcut pipi pe ea, în timp ce gonea spre casă cu băieții Clark. Doamna Clark a urlat un pic şi ea, când a văzut‑o pe Sarah; pe urmă, a înfăşurat‑o într‑o pătură – auzise că victimele unor accidente intră uneori în stare de şoc – şi a dus‑o cu maşina la spital, cu Emily şi Myron stând pe bancheta din spate. Sarah se oprise din plâns deja – nu plângea niciodată prea mult –, însă Emily abia începuse. A plâns tot drumul până la spital şi în hol, în fața camerei de urgențe, de unde doamna Clark a ieşit de trei ori ca să spună „Nu are fracturi“, şi „Nu are contuzii“, şi „Şapte cusături“.
Pe urmă au ajuns toți înapoi acasă – „N‑am văzut pe nimeni vreodată să suporte durerea atât de bine“, repeta mereu doamna Clark –, şi Sarah stătea lungită pe canapea în living, unde făcuseră întuneric. Avea fața umflată şi învinețită, cu un bandaj gros acoperindu‑i un ochi şi un prosop cu gheață peste bandaj. Băieții erau afară în curte din nou, dar Emily nu voia să plece din living.
– Trebuie s‑o laşi pe sora ta să se odihnească, i‑a spus doamna Clark. Fugi afară, dragă, şi tu.
– E‑n regulă, a rostit Sarah, cu o voce stranie, venind parcă de departe. Poate să rămână.
Aşa că Emily a avut voie să rămână în cameră, ceea ce a fost, probabil, o soluție bună, fiindcă s‑ar fi zbătut şi ar fi lovit din picioare, dacă ar fi încercat careva să o ia de pe covorul urât al familiei Clark, unde stătea muşcându‑şi pumnul ud. Nu mai plângea acum; se uita doar, pur
şi simplu, la sora ei care zăcea în întunecimea camerei, şi simțea val după val de cumplită deznădejde.
– E‑n regulă, Emmy, a spus Sarah, cu un glas stins. E‑n regulă. Nu mai fi supărată. Pookie o să vină în curând.
Sarah nu a pățit nimic la ochi – de altfel, ochii aceia căprui, mari şi adânci, au rămas trăsătura ei dominantă pe un chip care avea să devină frumos –, însă până la capătul vieții o cicatrice albăstruie, mică şi subțire, a continuat să pâlpâie în jos de la o sprânceană spre pleoapă, ca o linie nesigură trasă cu creionul, şi Emily nu putea niciodată să se uite la ea, fără să nu‑şi aducă aminte cât de bine suportase sora ei durerea. Îi mai amintea, totodată, din când în când, de propria ei predispoziție de a cădea pradă panicii şi de inexplicabila ei spaimă de a fi singură.