Partea întâi: Macedonski ar trebui citit

„Macedonski ar trebui citit şi aţi face bine să-l citiţi”, ar putea spune tranşant şi poate ameninţător un profesor de limba română. Ar înşirui toate argumentele însemnate (tardiv) ale criticii literare şi le-ar dicta elevilor cuvânt cu cuvânt pasaje din Poezia viitorului.

Le-ar spune că este întemeietorul poeziei moderne, promotorul,  teoreticianul şi practicianul simbolismului în România şi că a scris o epigramă nefericită chiar la adresa poetului naţional, Mihai Eminescu. A lansat atacuri antimonarhice şi a purtat polemici cu Alecsandri, Caragiale, Maiorescu etc. Spirit neliniştit etc. Moare cerând avid parfum de trandafiri, laitmotivul întregii sale opere…

Eu aş îndrăzni să propun o reformulare a tuturor acestor afirmaţii şi în acelaşi chip aş pleda pentru o întoarcere la contextul din care au fost dezlipite, probabil, de către majoritatea colecţionarilor de „albume” literare, prin termenii lui Borges.  Se cere necesară o reevaluare a operei macedonskiene dintr-o altă perspectivă, diferită de cea conceptuală, alta decât „poezia simbolistă”, iar această reevaluare nu ar fi posibilă fără o prezentare comparatistă, sincronică, a evenimentelor şi, evident, fără o analiză atentă a biografiei; aşadar numai luând în considerare partea subiectivă şi partea „obiectivă” a istoriei ne putem face o idee despre conţinut(ul acestei pledoarii).

Contextul: secolul al XIX-lea. Pentru că niciun scriitor român nu este mai reprezentativ pentru această perioadă, cum niciun scriitor de secol XIX nu a concentrat atâtea curente şi tematici contradictorii, însă absolut definitorii pentru secolul XIX: numeroase preocupări aparent absurde sau paradoxale şi desigur, nu a evitat, ci a căutat cu orice preţ polemica, Macedonski trebuie recitit.

Heliade-Rădulescu nu s-ar putea înscrie, a fost reprezentativ doar pentru prima parte a secolului, Eminescu e corespondentul romantismului occidental care apunea în restul Europei, iar Alecsandri a rămas captiv latinităţii, neatins de spiritul febril şi inovativ al secolului al XIX-lea. Asachi nu, Bolintineanu, nu, Cârlova nu, Creangă, nu, Negruzzi nu, Maiorescu, nu, Caragiale, în fine,  nu.

Se cunosc multe contradicţii în ceea ce priveşte opera macedonskiană, rezultate ale unor lecturi parţiale şi ale unor judecăţi lipsite de contextualizare. Cum se poate explica toată consideraţia pentru Heliade-Rădulescu, influenţa generaţiei paşoptiste şi în acelaşi timp, entuziasmul pentru înnoirea poeziei, în spirit sincronist avant-avant la lettre?

Şi cum se poate înţelege obsesivul cult pentru formă alături de primele experimente poetice scrise în vers alb din literatura română, după alţii, din literatura europeană? Cu greu ai putea face legătura dintre scrierea unor texte în proză à la Jules Verne care anticipă fără îndoială apariţia… televizorului şi Noaptea de decemvrie la care adăugăm scrierea unui scenariu cinematografic, adaptat după un basm cu iz oriental, scris tot de Macedonski.

Unii cercetători îi atribuie lui Macedonski rolul de pionier al SF-ul românesc, în timp ce alţii îl numesc romantic prin excelenţă. Sunt lucruri de neînţeles supuse inevitabil unor percepţii confuze printr-o simplă enunţare de catalog.

Partea a doua: Macedonski ar trebui recitit

Macedonski ar trebui recitit nu pentru contribuţiile aduse simbolismului românesc, despre care s-au scris alte sute de „albume”, nu pentru studiul romantismului, parnasianismului, instrumentalismului, naturalismului sau dandysmului, ci pentru îndrăzneala de-al fi numit pe Alecsandri „broscoi”, injurie mult mai gravă la acea oră decât celebra epigramă, însă la fel de penibilă (Marino).

Ar trebui recitit pentru că a ieşit în stradă cu studenţii bucureşteni, pentru că a fost un trăznit vizionar; pentru că a reinventat conceptul de sublim care până la el însemna poezioară romantică lacrimogenă; Neapărat pentru deosebite merite aduse în managementul cultural – înfiinţarea societăţii Literatorulului, care avea mii de membri şi care acoperise cu filiale întreaga ţară cu excepţia Moldovei unde Junimea încă deţinea supremaţia; deosebite merite pentru tehnica obţinerii abonamentelor şi publiciţăţii gratuite de tip „PR” câştigate în toată presa prin tot felul de scandaluri de primă pagină; şi nu în ultimul rând, pentru inventarea unui pistol cu aer comprimat pe care sigur l-ar fi folosit împotriva lui Eminescu dacă într-adevăr l-ar fi urât – oricum, violenţele fizice pe teme literare erau la ordinea zilei prin cafenele (bătaia desprinsă parcă dintr-un western din cafeneaua Fialkowski, în contextul epigramei – vezi aici întreaga poveste).

Pentru că a fost îndrăgostit şi a avut o idilă cu  Aristizza Romanescu, vedeta Teatrului Naţional căreia i-a dedicat Noaptea de aprilie, prima din ciclul nopţilor, pentru că în piesele scrise de el a jucat Nottara; pentru că a scris pagini de literatură erotică într-un roman „avangardist”, în esenţial, pentru că omul face opera, şi nu dăunează operei aşa cum s-a scris în critica interbelică.

Partea a treia: Paradoxul stră-stră– străbunicului

Avertisment: urmează un paragraf nelalocullui. Să ne închipuim că eu aş găsi o maşină a timpului ascunsă pe undeva pe la subsolurile Universităţii, plină de praf, aruncată printre scaune rupte şi maşini de scris „Mercedes”, şi aş călători până departe în ajunul anului… 1883. Aş merge neapărat să beau o cafea la Fialkowski după un aşa drum lung şi istovitor şi m-aş interesa de următoarea întâlnire a cenaclului „Literatorul”.

Aş spune că sunt o tânără scriitoare şi că aş avea nevoie de câteva îndrumări din partea magistrului Macedonski. Ne-am împrieteni foarte repede, lesne de înţeles, eu având avantajul lecturii „Viaţa lui Alexandru Macedonski” de Adrian Marino. Aş avea grijă să îmi exprim părerea în defavoarea Junimii şi totuşi aş insista că trebuie neapărat scrisă o epigramă foarte-foarte dură la adresa lui Eminescu, prea scrie multe la „Timpul” şi nu numai asta, să scrie una extraordinar de acidă la adresa lui Caragiale, de tipul „Literatura română declarată Vax şi Spanac de Karagiale-Kemeny”, o alta mai cuminte destinată lui Negruzzi, una pentru cititorul din viitor, pentru cel din trecut şi pentru Eugen Lovinescu, George Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Adrian Marino, şi în fine, pentru Ceauşescu.

Acestea fiind lămurite, i-aş înainta apoi poetului un text de-al său pe care încă nu l-a scris, să spunem Oceania-Pacific-Dreadnought care a apărut abia în 1902 şi i-aş spune că e al meu; M-aş asigura că-l va inspira textul, şi fără dubii că-l va inspira, şi va scrie în acest chip cu nume straniu de „SF” şi îi voi prezice că va atenta la poziţia lui H.G. Wells. Desigur, am intra imediat în polemici pe teme ştiinţifice: eu îi vorbesc despre teoria relativităţii şi universuri paralele, Facebook, hiperrealitate şi Internet, iar el îmi vorbeşte despre captarea luminii în vid, inventarea unui dispozitiv de producere a energiei prin energie.

Îmi explică entuziasmat totul despre cum funcţionează pistolul cu aer comprimat şi printr-un accident, îmi omor stră-străbunicul cu propria-i invenţie. Asta înseamnă că tatăl meu nu există, deci eu nu exist, deci n-am călătorit în timp. Nu mi-am omorât stră-străbunicul, deci exist. Cel puţin aşa stăteau lucrurile până în zilele noastre când s-a dovedit, cel puţin la nivel teoretic, existenţa universurilor paralele în interiorul aceluiaşi univers, revelaţie în mare vogă în fizica cuantică de azi.

Conform acestei teorii, dacă eu m-am întors în timp, l-am cunoscut pe Macedonski nr. 125 şi l-am influenţat pe Macedonski nr. 125, nu pe cel corespondent universului meu, cel pe care l-am studiat în şcoală. La fel şi în privinţa mea, e posibil să mai existe încă un autor-narator, unul care diferă de mine cu 10% sau 50% şi căruia chiar îi place ciulamaua.

Aşadar, oricât aş fi încercat să schimb istoria literară, ea îşi urmează propriile-i tipare şi nu deviază de la obiectivele propuse nici dacă ne-am întoarce în 1883…

De citit: Necunoscutul Macedonski