***
Când nu reuşesc să mă mobilizez, mă gândesc la bună-mea, care, la aproape 80 de ani, s-a înarmat cu un par cât toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Când am ajuns noi acasă, era aproape în vârf. A dat o creangă la o parte şi ne-a făcut cu mâna. Zâmbea. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Apoi am făcut-o babă nebună şi inconştientă şi nu mai ştiu cum. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vârtos. Ce să fi făcut? Ne-am înarmat cu găleţi şi ne-am apucat să strângem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi câteva zile. Şedea împietrită pe bancă şi se uita la nuc. Abia când ne-a văzut pe toţi înarmaţi cu pari a zâmbit. După aia ne-a dat indicaţii.
***
L-au trimis pe unul să colinde birourile și să ne împartă globuri. Din partea firmei. L-au ales bine, tipul e genul care pare pregătit să râdă în orice moment. Cu sau fără motiv. Un kalașnikov al râsului. Dacă râzi cu el, îți dă bezele. Te bate pe umăr. Te trage de urechi. Te prinde amical de cur. Din astea. Dacă nu râzi, te ceartă. Că de ce nu râzi. Hai, râzi un pic, că altfel ne supărăm. Spune, vrei să ne supărăm? Hai, no! Așa, frumosule, bravo, vezi că poți?
Intră vijelios în birou, cu kalașnikovul după el. Trrrrrrrr, globuuuri, v-am adus globuuuri, trrrrrrrrr! Ne ridicăm nasurile din monitoare, întindem mâinile ca niște somnambuli, globurile sunt minunate, mulțumim, mulțumim, ‘bători fericite, ne băgăm nasurile în monitoare, scuze, avem treabă, multă treabă. Amuțim. Tipul e tot acolo. Zâmbește cu toți dinții, guys, nu fiți nașpeți, zice, știți ce vreau s-aud! Da, știm. Ne chinuim, behăim, chițăim. Bravo, așa ne vrea! Trrrrrrrrr, trrrrrrrrrr!
Altfel, m-am întâlnit o dată din întâmplare cu tipul ăsta în oraș. Uite, ceva bun, că-mi ești simpatic, a spus și m-a prins de obraz. Am primit. Am râs de m-am spart. Râzi, mă, ce dracu, i-am zis. Scoate kalașnikovu’! S-a uitat lung la mine. Sau, mai degrabă, prin mine. Mi s-a părut că plângea.
***
M-a sunat un prieten din București. Să mă duc să mă întâlnesc cu soră-sa, să-mi dea o chestie din partea lui. Așa, de sărbători. Ce tare, am zis și m-am bucurat, fii atent, mă, că n-a uitat ăsta de mine. După care m-am gândit c-ar trebui să fiu gigel și să-i trimit și eu ceva. Tot așa, de sărbători.
Peste vreo 2 ore am intrat în cafeneaua în care obișnuiam să pierd vremea cu amicul înainte de-a se muta din Timișoara. Ca să-mi ridic cadoul. Și-am înlemnit în prag și m-au trecut toți fiorii și mi-au luat foc obrajii. Apoi am luat viteză și-am sărit în brațele prietenului. De emoție, l-am pupat pe ureche.
***
Mergi la lucru, ai? Nu, zic. Azi nu. Râgâie. Trage o dușcă. El merge. Nu-l mai țin picioarele, da’ ce mă-sa să facă? Nevastă-sa – vai și-amar, pensia – un căcat, așa că mai dă cu bidineaua. Cât o putea. Și la primaru’ o fost! El i-o făcut! Țais o ieșit! Țais și primaru’. Mâncărica – mâncărică, băuturica – băuturică, ciubucu’ – ciubuc. Om de cuvânt, ce mai! Tura trecută nu l-a votat, da’ acuma se schimbă treaba! Îmi zice data viitoare ce și cum cu primaru’, n-are vreme, merge să ia un corn, i-l duce nevesti-sii, tare-i mai place, hai noroc, o mie de ani! Câteva minute mai târziu, iese din magazin și calcă într-o baltă de pișat de câine. Înjură și mușcă vârtos din corn. De nervi. Sau poate de poftă.
***
Îmi barează drumul. Îmi întinde mâna, salută, zâmbește. Ezit, îmi amintesc precedenta noastră strângere de mână, în urma căreia m-am pomenit cu un muc cât se poate de serios în palmă. Ezit, așadar. Cercetez. Dacă văd vreun muc, oricât de mic, o să-i zic ai muc, uite-l, nu pot să dau mâna cu tine! Nu văd nimic. Dăm noroc. Nu simt nimic. Cu-atât mai bine! Trăncănim, suntem prieteni, e-n regulă.
Omul a plecat. Îmi continui drumul și-mi studiez cu atenție palma. Tot am impresia că văd ceva, că simt ceva, că mă mănâncă, așa și pe dincolo. E-n regulă pe dracu!
***
Patru inşi. Lucrează pe şantierul din Unirii. Când mă văd, li se luminează feţele. Nu le dau şi lor? Ce? A, ţigări. Mă opresc. Scot două din pachet şi mă apropii de gardul ce ne desparte. Aruncă-le, şefu’! Păi, nu veniţi să le luaţi? Nu, că n-avem voie. Aruncă-le! Bă, ‘tu-vă alea, zbiară un burtos în trening, aflat ceva mai în spate. Mă ameninţă cu degetul. N-au voie! Şi el e supraveghetorul, nu eu. Arunc ţigările peste gard. Unul mai sprinten le agaţă cu sapa.
***
Ne băgaseră MTV, ce nebunie! Toată lumea avea, din senin, o melodie preferată. Avea și maică-mea una, mai mult ca sigur, și mă râcâia că nu știam care-i aia. Nu prea îndrăzneam s-o bâzâi cu chestii de doi lei, părea mereu preocupată. Mi-am pregătit terenul. M-am lăudat că am luat un 10 la română (sau la mate, sau la geogra, nu mai țin minte, că e mult de-atunci, așa cum nu mai știu nici dacă l-am luat pe bune sau am trombonit). Zecele și-a făcut treaba, ca-ntotdeauna. I-am prins zâmbetul – asta-i, m-am încurajat, acum e momentul, un-doi-trei-și, bagă! Și-am întrebat-o, nici măcar n-am așteptat să zică na, fain. Hai, treci la masă, că se răcește, am auzit. M-am aprins. Am insistat. Că de ce nu-mi zice. Că sigur are. Toată lumea are. Na, eu n-am, a spus.
M-am așezat la masă. Am mâncat piure, șnițele & clătite. Sau ce-o fi gătit mama atunci. În timp ce-nfulecam, am ales eu pentru ea. Am fredonat o zi, două, băr iț no secârâfais, no secrârâfaaaais, no secârâfais ăăătol. Elton John părea un tip simpatic.
***
Cafenea. Băuturică, mâncărică, glumițe, hihihi, hahaha și așa mai departe. Intră o bătrână. Ochi albaștri, capot, batic, o mie de riduri. Vede o masă nedebarasată, pornește spre ea, întinde mâna din mers, juma’ de limonadă, nu, n-are cum să-i scape. Ajunge odată cu chelnerița, mie, mie, zice, nu, vă rog, nu luați de pe mese, se ține tare fata, stați jos, vă fac eu o limonadă, haideți, stați, nu costă. Bătrâna își strânge mai bine capotul. Își aranjează baticul. Nu stau, n-am timp, spune și face cale-ntoarsă. Nu stau, n-am timp. Nu stau, n-am timp.
Sursă imagine principală
Part-time printre oameni este o serie de însemnări (tran)scrise de autorul Bogdan Munteanu pentru Bookaholic. Part-time printre oameni #1 este de citit aici, iar Part-time printre oameni #2 aici.
