***
În preajma sărbătorilor, în piațeta din cartier, apare un staul. În iesle e un prunc, Pruncul, în preajma lui, părinții & magii. Oamenii se apropie de ei cu smerenie, își scot mâinile din buzunare, își freacă palmele, își fac câteva cruci, își trag copiii după ei, îi îndeamnă, hai, nu-ți fie frică, vino mai în față, pune mânuța pe Domnul nostru, să te păzească, să ai noroc. Cei ascultători sunt mângâiați pe creștet, cei îndărătnici sunt apostrofați, uneori amenințați, nu-ți mai și nu te mai. Până la urmă, se supun toți. Și așa.
E dimineață. Ies de la căldurică, cu gândul la o cafea. În piațetă nu e decât un bătrân, îl văd din depărtare, se sprijină de unul din stâlpii staulului, ca și când ar vrea să intre mai bine în film. Mă observă. Îmi iese în întâmpinare. Uite-l, accelerează fragil, greoi, se poticnește, își pierde echilibrul, se-adună, se-avântă iar. Uite-l, uite-l, e la câțiva pași de mine, încetinesc, ce-i, ce vrea? Îl scanez – e roșu la față și agitat. Mă opresc. A dispărut, gâfâie moșul, hai repede! Cine, unde, bâigui. Mă apucă de mână, mă trage după el. Acolo, zice și arată spre staul. Acolo, hai, hai odată! Grăbesc pasul. Ajungem în fața staulului. Ce-i, spun, ce s-a-ntâmplat? Își face cruce. Mă ceartă, cum ce, cum ce, ești orb? A dispărut! L-a furat!!! Mă uit mai bine. Da, mă, a dispărut, ieslea e goală, incredibil! Moșul e tot mai roșu și tot mai agitat, mă apucă de mână, mă zgâlțâie, urlă, ce fel de creștini suntem noi, mă, ce neam îi ăsta, de hoți, mă, de hoți, Dumnezeii mamii lor! Habar n-am ce să-i spun, nu-mi trec prin cap decât tâmpenii, gen lasă, tataie, că sigur or să aducă altul în loc sau poate o să se-ntâmple o minune, mai știi? Și, cu toate că habar n-am ce să-i spun, mă pomenesc vorbind, taicule, hai cu mine la o bere, hî. Bătrânul se potolește. Se uită la mine, apoi la ieslea goală, un pic mai mult, de parcă ar aștepta o binecuvântare. Își pune căciula, își trece podul palmei peste ochiul stâng, apoi peste cel drept, și spune iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem.
Zâmbim, parcă n-avem curaj să râdem. Purcedem. Încetișor, că alunecă.
***
Încerc să prind o muscă enervantă, nu-mi dă pace de vreo zece minute. Două babete de la masa alăturată râd de mine. Când eram mic, una-două le prindeam, zic. Babele râd și mai tare. Mă hlizesc și eu, ce dracu’ să fac?
***
Un coleg cu care ies din când în când la o țigară are o replică enervantă. Eh – asta-i replica. Uneori zice doar atât, eh. Alteori adaugă câteva cuvinte. Prostii, zice. Sau că nu contează. Sau că toți murim, sau mai știu eu ce. Apoi nu mai spune nimic.
Într-o zi mi-am propus să-l fac să zică și altceva. M-am gândit la faza cu staulul, o să reacționeze, mi-am spus, omul are o duzină de cruciulițe agățate de oglinda de la mașină, sigur o să se revolte, da, e bună asta. Și i-am povestit, a dispărut pruncul din iesle, îți dai seama, bă, l-au furat pe Jesus!
Eh, a făcut.
Teribilisme, a adăugat.
M-am enervat. Am plusat. Bă, da’ să vezi altă fază, acum vreo doi ani, înainte de Paște, au adus ăștia de la primărie câțiva iepuri, i-au pus într-un țarc, tot în piațeta aia. N-au rezistat decât vreo două zile săracii, într-o dimineață i-au găsit într-o baltă de sânge. I-au spintecat, bă, și i-au lăsat acolo, îți dai seama? Horror!
Colegul s-a înroșit brusc. Fornăia și avea fălcile încleștate. Când și-a ridicat pumnul în aer, am aruncat țigara și-am plecat. De atunci nu ne-am mai vorbit.
***
4 ianuarie. Prima zi după concediu. Sunt singur în birou – doi colegi au anunțat că rămân acasă încă o săptămână, al treilea și-a dat demisia înainte de Crăciun. Sunt bucuros. Nu pentru că și-a dat ăla demisia (Doamne-feri, mi-e simpatic tipul!), ci pentru că sunt singur în birou. Dau drumul la muzică. Tare. Să vibreze pereții, vorba aia. Rammstein, așa. Mă ridic, mă bâțâi un pic. Karaoke, dă-i drumul! Du hast mich gefragt, du hast mich gefragt, ich hab nichts gesagt! Să zbier? Uite, zbier! NEIN! NEIN! Să râd? Uite, râd, ăhăhă!
M-am înfierbântat – sunt singur în birou, sunt în formă, înc-un Rammstein, o să-mi fac de cap azi! Și mâine, și poimâine, toată săptă…! Fuck, fuck, butonul de mute, hai odată! Se lasă liniștea. În ușă e o femeie. Ochi jucăuși, păr roșiatic, prins într-un fel de coc, cel mult 25 de ani. Nu îndrăznește să intre. Mă privește ușor amuzată. Recunosc salopeta albastră a celor de la firma de curățenie, mă adun, scuze, astăzi e prima zi, am prelungit un pic cheful. Râd aiurea. Femeia zâmbește în continuare. Zice. Că e nouă, că a venit în locu’ lu’ tanti Saveta, că data viitoare o să bată mai tare. Poate să intre? Da, cum să nu, să intre! Închide ușa fără zgomot, se pune pe treabă. Șterge, curăță, aranjează. O urmăresc altfel decât pe tanti Saveta. Știe că o urmăresc. Știu eu că știe! Gata, am terminat, aud, la revedere. Ei, la revedere! Ciao, zi-mi ciao! Bine, spune, ciao. Pleacă. Oare cum o cheamă? Las’ c-o-ntreb mâine.
A doua zi am aflat numele fetei.
Și că tanti Saveta a murit.
Am băgat Bob Marley și m-am gândit la tanti Saveta. Apoi am primit un task urgent și m-am pus pe treabă.
***
Când bunică-mea muncea în ture de noapte, eu îi lăsam scrisori pe masa din bucătărie. Le găsea la 6 dimineața, cam atunci se întorcea de la fabrică. Mă lăudam că am luat 10 la citire. Sau la caligrafie. Sau la mai știu eu ce. Îmi lăsa și ea răspunsuri. Scria cu î din a, iar mie mi se părea inacceptabil să văd, de pildă, smântână în loc de smîntînă. Îi corectam cu roșu (și cu satisfacție) scrisorile. Mă-ntreb ce i-aș scrie acum. Dragă bunico, mi-e… Hm, mai bine nu. Dragă bunico, sunt bine, sănătos, și să știi că acum scriu și eu smântână. Sau smantana, când mă grăbesc.
***
Bă, a murit Freddie, ai auzit? Nu, nu auzisem. Care Freddie, am îngăimat, cu toate că nu știam decât un Freddie. Freddie, mă, Freddie Mercury. Minți, bă, minți, am ripostat. Apoi a intrat profa de mate, cea cu care făceam meditații. A urlat. Am tăcut amândoi. Scrieți! Nu prea-mi ardea, tot rămâneam în urmă, mă opuneam, a murit, nu cred, nu se poate, minte porcul ăsta, își bate joc de mine! Am tras cu ochiul în caietul lui. Se opunea și el. Dă mâna-ncoace, a strigat profa. Și tu! Știam ce urmează. Ne-am supus. Ne-a pișcat. Când pe unul, când pe celălalt. O dată, de două ori, de zeci de ori. Până ne-au dat lacrimile.
Acum, David Bowie. Multe surse, multe postări, n-am cum să zic minți, bă, minți. Și nici să aștept să mă piște țicnita aia.
Așa că zic RIP și feeling sad.
Sursă imagine principală (David Bowie)
Part-time printre oameni este o serie de însemnări (tran)scrise de autorul Bogdan Munteanu pentru Bookaholic. Part-time printre oameni #1 este de citit aici, Part-time printre oameni #2 aici, iar Part-time printre oameni #3 aici.
