***
Ospătarul îmi pune ciorba în farfurie. Pe cămaşa lui albă, puţin deasupra mânecii, o gânganie – o văd cu coada ochiului. E mică gângania. Inofensivă. Aproape simpatică. Uite-o, înaintează de-a lungul antebraţului, se opreşte – a dat de o cută. Încearcă s-o escaladeze, se răzgândeşte, stânga-mprejur. Dacă n-ar exista posibilitatea să-mi pice în ciorbă, aş spune că-mi face plăcere să-i urmăresc cursa. Da’ aşa, e mai nasol. Ce să fac, să suflu spre cămaşă? Pur şi simplu, să trag aer în piept şi să suflu? Tare? Nu merge, se sperie ăsta şi-mi toarnă ciorba în poale… Mai delicat, cum sufli într-o păpădie? Ce-o să creadă? Mai bine-i zic! Ce dracu’ să-i zic? Ştiţi, gândacu’… Dacă nu-i plac gângăniile? Ciorba e fierbinte… Aş putea să spun mulţumesc, da, da, o să spun mulţumesc, deşi n-a umplut farfuria nici pe jumate, n-o să mă sa… Mulţumesc! Ne zâmbim, poftă bună etc. Mă trec dintr-odată transpiraţiile. Unde-i gângania??? Am pierdut-o doar o clipă din ochi şi-a dispărut! Unde mă-sa e, că pe cămaşa ăstuia nu e. Mă uit rapid în farfurie. Nu e. Nu e nici pe masă, nici în pahare. Ăăă, staţi puţin! Ospătarul se întoarce din drum, cu ce mă mai poate servi? Văd un punct negru trecând curajos de pe gulerul cămăşii pe gât. Mă bucur. Omul tresare şi pac, îşi arde una. Se uită în palmă, nu observă nimic. Era ceva? zice. Da, o gânganie. A omorât-o? Da. Se vede? Un pic. Îşi cere scuze. Nu-i nimic, să-mi aducă un pahar cu apă. Sigur. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu.
***
Cafenea. Spațiu generos, muzică în surdină. Aproape pustiu. Câțiva copii îmi dau târcoale. Se-ascund pe după mese, pe după scaune, pe unde-apucă, și fac întruna pss-pss. Când îmi ridic privirea, râd de mama focului și fug în grup spre masa părinților. Râd și părinții. Râd și eu. Jocul se reia numaidecât, pss-pss, am putea să ne jucăm așa până se-nserează. Asta dacă n-aș avea atâta de lucru. O fetiță blondă se postează în dreptul mesei mele. Aștept, nu prea știu ce să-i spun. Pot să vă întleb ceva? zice, oarecum rușinată. Iei, m-a salvat! Zâmbesc, da, cum să nu, să spună. Cum vă cheamă pe dumneavoastlă? Cum mă cheamă? Dumneavoastlă, ha, ce drăguț! Mă cheamă așa. Și mai cum? insistă fetița. Și așa. Până să apuc să-i întorc întrebarea, o zbughește, uite-o nu-i. Mă reîntorc la ale mele.
Două-trei minute mai târziu, m-am trezit cu o cerere de prietenie pe facebook. Pss-pss.
***
Am dat drumul la o conferință telefonică cu o colegă de peste mări și țări. Am pus-o pe speaker.
La capătul celalalt al firului plângea un copil.
Noi am zâmbit și-am așteptat.
Colega de peste mări și țări a zis sorry, sorry.
Noi am zâmbit și ne-am uitat unii la alții, na, acuma ce facem? Unul mai înfipt și-a dat ochii peste cap, a luat receptorul și-a zis, cât se poate de politicos, no problem, they are important, too.
Am zâmbit iar. Apoi ne-am mobilizat și-am rezolvat problema.
***
Luați loc, luați loc, zice domnu’ polițist. Aici sau acolo. Unde doriți. Mă uit. Aici e un scaun cu un picior strâmb, acolo, unul cu spătarul rupt. Ezit. Mă vede că ezit. Nu-s condiții, spune, ce să facem. Zâmbește. Zâmbesc și eu, da, hî, nu-s condiții. Aleg spătarul rupt. Scot buletinul și aștept să dau declarația. Mă uit la ceasul de pe perete. E două și-un pic. Îmi planific timpul, la două jumate plec de-aici, la trei sunt acasă… Așa, să-ncepem, aud. Dumneavoastă ziceți, eu ascult. Apoi scriem. Pac, m-a luat prin surprindere. Ce să zic, mai exact, mă pomenesc că-ntreb. Tot, cum a-nceput, ce-a fost, tot! Hm, tot? Da’ unele chestii nu-s relevante, spun, mai mult ca să trag de timp. Mă ceartă. Că el știe ce-i relevant și ce nu. Să zic, deci. Îmi adun gândurile, încep povestea. Omul ascultă, așa cum a promis. Din când în când ridică mâna și zice stop-stop-stop. Detaliați, adaugă. Sau că nu-i relevant ce cred eu. Să nu mai folosesc cred că. Fapte, nu păreri! Ori a fost, ori n-a fost! Dumneata te-ai aflat la locul faptei, nu eu!
Alteori îl pufnește râsul, pur și simplu. Râde și colega din biroul alăturat. Râd și eu, ce dracu’ să fac? Încep să mă simt în largul meu. Și zic, și zic, și zic. Și stop, acuma să scriem.
Formulăm împreună. El scrie, eu îl urmăresc cu atenție și-l cert întruna, virgulă, acuma virgulă! Doi de i acolo! Nu acolo, dincolo! Cratimă! Pe care, nu care!
Colega din biroul alăturat râde. Sunt curios.
El se enervează, lasă, dom’le, important e să se-nțeleagă! Ce, nu se-nțelege?
Colega din biroul alăturat râde iar. Sunt și mai curios. Ba da, se-nțelege, spun.
La patru fără zece am semnat declarația și mi-am luat rămas bun de la domnu’ polițist. În drum spre ieșire, am tras cu ochiul în biroul alăturat. Am prins o privire îndrăzneață și am zâmbit, parcă prea politicos.
***
Nu s-a schimbat nimic, prieteni. Aceeaşi poftă de hoinăreală. Aceleaşi mici manii – cafele lungite şi răslungite în zone centrale, aglomerate, ori în forfota (aparent) impersonală a gărilor.
Nu s-a schimbat nimic, prieteni. Soare, vânt, frig înțepător, toate cum le știam. A, şi o colecţie nouă de gafe. Am apăsat în neştire (şi în necunoştinţă de cauză) pe tot felul de butoane şi-am fost apoi tras de urechi, butonul ăla e pentru orbi, de ce l-ai apăsat, de ce? Sori, ai… ai didînt sii, chiar aşa am zis, că n-am văzut. M-am dat şmecher şi-am poftit la una și la alta în limba locală, cu un vocabular de doi lei, ca să-mi îngaim cât se poate de rapid aceeaşi stupidă salvare: ăăă… duiuspicingliș? Am ales o pensiune în care am căutat, fără izbândă, camera cu nr. 6, repartizată mie. Am revenit cu coada-ntre picioare la băiatul de la recepţie. Hm, a făcut şi s-a scobit în nas, într-un fel simpatic, după ce s-a învârtit şi el o vreme prin pensiune. Să nu ne-ngrijorăm, şeful rezolvă complicaţiile cât ai clipi din ochi.
Nu s-a schimbat nimic, prieteni, şi asta e bine. Chiar foarte bine.
Sursă imagine principală
Part-time printre oameni este o serie de însemnări (tran)scrise de autorul Bogdan Munteanu pentru Bookaholic. Part-time printre oameni #1 este de citit aici, #2 aici, #3 aici, iar #4 aici.
