Nu este de ajuns să spui ce s-a întâmplat. Totul s-a întâmplat. Totul s-a prăbușit”.

Se întâmplă cumva în ultimul timp și ajung să citesc cărți de debut extrem de bune, puternice, cu o voce auctorială sigură, cu puține deraieri care îți semnalează că scriitorul e la prima ”abatere”. De data aceasta este vorba despre Kevin Powers, un american născut în Richmond, înrolat în armata Unchiului Sam la vârsta de 17 ani și ajuns pe câmpul de luptă în Irak la 23 de ani, între 2004 și 2005.

Reîntors în America, răsplătit pentru curajul său și pentru că și-a servit patria, încă tânărul Powers a studiat literatura engleză la Commonwealth University și în anul 2012 a obținut o diplomă de studii aprofundate la Michener Center for Writers la Universitatea din Texas. Tot în urmă cu un an a publicat primul său roman, Păsările galbene (2013 pentru ediția românească, Editura Polirom, colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, traducere de Daniela Rogobete, 200 de pagini). Carte care a avut un succes fulminant, ajungând aproape imediat în vizorul public, primind critici pozitive în toate publicațiile mari internaționale și premii importante (cum ar fi Guardian First Book Award sau titlul de cea mai bună carte din lume a anului 2012 oferit de către Le Monde).

Și nu este de mirare – a se înțelege că nu a primit atâta atenție doar pentru că al său volum tratează subiectul războiului (evident, din perspectivă anti-război) și, prin urmare, este ”la modă” sau de bun simț să fie aclamat.

Mi-a fost greu să ajung la această carte tocmai pentru că știam că este despre război – întotdeauna m-am ferit să citesc cărți cu acest subiect, fie și numai pentru că îmi este greu să înțeleg limbajul militar, nu sunt pasionată de lupte, arme sau mai știu eu ce, cumva mergând pe linia preconcepută a ”lucrurilor pentru băieți”.

Însă când am avut curajul (inspirația zic eu acum) să o deschid și să încep să citesc mi-am dat seama, după primele zece-douăzeci de pagini că nu este ceea ce credeam – unde mai pui că mai bine de jumătate din cartea asta despre război se petrece departe de câmpul de luptă; iar descrierile și întâmplările de pe front nu sunt exhaustive, nu încearcă să cuprindă tot acel arsenal, accentul nu este pus pe pregătirea militară sau arme, ci pe psihic (psihologia soldatului) și sentimente, pe senzații, încercări, umanitate, dezumanizare, singurătate, gol lăuntric, tragedii și traume rămase.

Plecam acasă. Dar și acasă era greu de imaginat și încă mai greu era să te duci cu gândul mai departe de ultima linie de apărare a deșertului, acolo unde se părea că-mi lăsasem partea cea mai bună din mine, (…). Restul e istorie, se spune. Aiurea, spun eu. Ori e imaginație, ori nu mai e nimic (…). (p. 88-89)

Nu cred că există posibilitatea de a scrie Păsările galbene fără experiența personală, fără a trece tu însuți prin război, fără a vedea moartea cu ochii tăi. Altfel spus, cartea aceasta are amprenta unui fost soldat, Kevin Powers decupând din subiectivitatea sa atât cât îi era necesar pentru a construi unul dintre cele mai sensibile și faine romane vădit anti-război pe care le-am citit vreodată.

Titlul romanului este dat de un cântec tradițional de marș al armatei americane: ”O galbenă pasăre/ Cu cioc galben, tot așa,/ Cocoțată sus ședea/ Tocmai pe fereastra mea./ Am momit-o pân’la mine/ Cu o bucată de pâine,/ Apoi capul i-am zdrobit,/ Păsăroi afurisit”. De altfel, versurile acestea sunt singurele care amintesc de păsări galbene, nu mai apare nicio referire la ele pe tot parcursul cărții, însă acest incipit rezumă excelent cruzimea războiului.

Naratorul cărții este John Bartle, în vârstă de 21 de ani, soldat în armata americană, chemat pe câmpul de luptă din Al Tafar (o înlocuire ficțională a zonei Tal Afar, în care a fost și Powers). El povestește la persoana I, încercând să-și amintească cât mai multe detalii din timpul războiului, dar și dinainte de acesta (în instrucția militară) și după (mare parte a volumului este situată într-un Richmond liric, într-un ”acasă” străin), totul cu scopul de a înțelege ce s-a întâmplat și cum poate să-și continue viața. Așadar, Păsările galbene pendulează între trecut și prezent, iar capitolele alternează între Al Tafar și Richmond, cu opriri scurte în Fort Dix, Kaiserslautern, Fort Knox, între anii 2004 – 2009.

Alături de Bartle stă Murph(y), un adolescent de 18 ani, abia înrolat și deja trimis pe front, de care naratorul se simte imediat responsabil, luându-l în grijă. Războiul acesta al copiilor m-a dus constat cu gândul la frumoasa și dureroasa carte Abatorul 5 sau Cruciada copiilor a lui Kurt Vonnegut, deși nu se compară ca scriitură (sau unghi de abordare).

Tot personaje-cheie sunt și Sterling – sergentul experimentat, cinic, dur, un supraviețuitor grijuliu față de soldații săi, un ”bătrân” la 24 de ani -, mamele celor doi băieți, doamna Murphy și doamna Bartle, victime colaterale ale războiului. Așa cum în gândurile despre Nimeni nu se salvează singur spuneam că dragostea și ura sunt personaje, aici războiul este și el personaj (mai principal decât principalii), cel care cere sacrificii și ofrande, care golește suflete, schimbă destine, vrea sânge, haos și disperare, stăpânind dincolo de sfârșit.

Rămăseserăm strâns grupați în formație până când sergentul-major a urlat: ”Împrăștierea”, însă nu ne-am risipit imediat în toate direcțiile. (…) Am văzut confuzie și în ochii altor soldați. Chiar i-am auzit pe unii spunând: ”Așa, și acum?”. Tot asta mi-a trecut și mie prin mintea, dar mi-am înfipt unghiile în palme până când mi s-a sfâșiat pielea și mi-am zis: În niciun caz, în niciun caz, la dracu’, acum mă apuc de altceva (pp. 92-93).

Acțiunea se poate rezuma dacă încerci să închizi ochii sau să înghiți cu noduri atrocitățile pe care le citești – nu-s noi în literatură, în artă, sunt aceleași morți absurde, aceleași cadavre descompuse, aceleași corpuri livide umplute cu explozibil, aceleași obuze halucinante care iau prin surprindere, aceleași răni nesfârșite și dureroase ș.a.m.d; sunt noi însă pentru fiecare om care le trăiește și pe care îl marchează iremediabil și pentru totdeauna.

Urmărim pașii celor doi, Bartle și Murphy – deveniți prieteni prin puterea de unire și solidaritate conferită de ”mama armată” -, lupta pentru supraviețuire, eforturile de a elimina compasiunea și sentimentele pentru a putea apăsa pe trăgaci, dezumanizarea lor (cei morți devin niște cifre, o chestie de statistică; chiar dacă își privesc camarazi cu măruntaiele pe-afară, șchiopi, cu o mână ruptă, cu creierul în aer, ei se bucură discret că nu sunt în locul lor), tensiunea crescândă a iminenței pericolului, epuizarea lor fizică și psihică. Totul curge lent, cu un calm al scriiturii greu de întâlnit, descrierile nu te bruschează, mărturisirile nu sunt patetice, dar totuși te zguduie.

(…) nu ai cum să dregi faptul că ai ucis femei sau că ai privit cum sunt ucise femei, sau, tot așa, faptul că ai ucis bărbați sau că i-ai împușcat în spate, că ai făcut-o de mai multe ori decât ar fi fost de fapt nevoie ca să-i omori și că, uneori, era ca și cum ai fi încercat pur și simplu să omori orice ți se ivea în raza vizuală, pentru că aveai impresia că ți se prelinge acid în suflet și că sufletul ți s-a dus cu totul, (…), dar, pe de altă parte, însăși mama ta este atât de fericită și de mândră pentru că ai țintit bine și ai doborât oameni la pământ (…)” (pp. 125-126). 

În cele din urmă, punctul culminant este produs de momentul în care cititorul află că Murphy va muri, dar încă nu știe cum, în ce împrejurări, și de ce Bartle se simte responsabil pentru moartea colegului său – iar în acest detaliu stă, de fapt, întreaga măiestrie a romanului. De aceea nu o voi deconspira, vă voi lăsa pe voi să o urmăriți cu sufletul la gură, întocmai cum am făcut eu.

John Bartle se va afla în final cu povara supraviețuitorului (până și sergentul atotputernic se sinucide), închis la Centrul Regional de Încarcerare (numit ”Creșa pentru Adulți”) pe o perioadă de trei ani. În celula sa va însemna câte o linie pentru fiecare amintire pe care o poate reconstitui – un obicei cam ciudat și neverosimil, aș spune.

În primele luni petrecute în închisoare am încercat mult timp să pun cap la cap frânturi de război într-o imagine coerentă. Am luat obiceiul de a face un semn pe peretele celulei atunci când îmi aminteam un eveniment anume, gândindu-mă că, la o dată ulterioară, m-aș fi putut întoarce la ele și le-aș fi aranjat pe toate într-o poveste care să aibă sens. Mi-am amintit la ce anume trimitea fiecare semn mult timp după aceea: linia cea lungă de sub oglinda de lângă inscripția MĂ FUT PE ARMATĂ se referea la puștiul din livadă căruia Murph îi luase capul în brațe, legănândul pe când își dădea duhul (p. 183).

Și eu mă gândisem la același lucru, la cât mă bucurasem că nu fusesem împușcat, la cât de mult ar fi durut să mori acolo, să-i privești pe toți cum te privesc murind. Și chiar și eu, recunosc acum cu tristețe, spusesem ”Mulțumesc lui Dumnezeu că a murit el și nu eu. Mulțumescu-ți ție, Doamne” (p. 107).

Din păcate, m-au frustrat și mi-au îngreunat lectura (pentru că reciteam aceleași fraze de mai multe ori) multele greșeli de tehnoredactare. Mi-aș dori să cred că se datorează unor erori în urma grabei de a publica această traducere, în ton cu recunoașterea internațională a lui Kevin Powers, și nu din alte motive. Să dau și două exemple din cele câteva zeci: ”Pe unde umblii, prietene?” și ”(…) cu o revistă porno peste ochii, (…)”.

Păsările galbene este o carte valoroasă nu numai pentru că este una dintre primele care vorbește despre istoria recentă, războiul din Irak, ci și pentru forma în care este scrisă, pentru că deschide o discuție despre realitatea absurdă și crudă a războiului, pentru că încearcă să arate, fără a fi moralizatoare, că lupta nu se încheie odată ajuns acasă – întoarcerea lui Bartle în orașul natal, gândurile care îl stăpânesc, frica ce îl bântuie, sechelele rămase, izolarea sa, toate și multe altele sunt cea mai frumoasă și sinceră poezie pe care am citit-o despre tulburarea de stres post-traumatică (după Vonnegut, e adevărat). Iar comprimarea romanului într-unul de numai 200 de pagini reușește să administreze, într-un timp al lecturii scurt, o pastilă efervescentă cu eticheta a nu se administra niciunui om.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

 

Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere.

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *