Bookaholic

Pascal desenează corăbii de Radu Niciporuc, primul volum de povestiri al anului editorial 2016 la Editura Cartea Românească, a apărut în librării în această săptămînă, disponibil în curînd şi în ediţie digitală.

Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pămînt. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului. Fermecătorul povestaş îi surprinde cele mai spectaculoase întîmplări reflectate în oglinda generoasă a mărilor şi oceanelor lumii.

Cele opt povestiri cu final neaşteptat trec graniţele literaturii de călătorie, explorînd nu doar tărîmuri exotice, ci şi subtile trăiri sufleteşti ale unei umanităţi aparte.

„Pascal desenează corăbii”, de Radu Niciporuc – fragment

Colecția Proză
Editura Cartea Românească
184 p.

Mi-am umplut cu becuri sacoşa din pânză de cort şi am ridicat trapa santinei. N-am apucat să înşurubez primul bec când i-am văzut ochii decupaţi între două ţevi de combustibil, sub cârpa ce-i îmbrobodea fruntea şi părul sârmos. Erau două globuri îngrozite, înfipte în întunericul ce părea şi mai dens în jurul lor. Am dus mâna la buzunar după lanternă şi-n următoarea secundă i-am văzut buzele răsfrânte, mişcându-se ca un polip: spuneau ceva, dar din pricina motorului nu auzeam nimic, probabil erau aceleaşi sunete care i se prelingeau din gât şi după ce se urcase pe platformă. Don’t kill me, my friend. Îşi frângea mâinile, tremura uşor şi era gata să plângă. L-am bătut cu palma pe spate şi i-am simţit pielea umedă şi uleioasă. Când a auzit tranquilo, hombre, s-a liniştit şi m-a atins cu vârful degetelor. Din bâiguiala lui recunoscătoare am cules câteva silabe în portugheză, iar când i-am făcut semn să mă urmeze, m-a împroşcat cu si-si-uri gâfâite şi convulsive, amintindu-mi de guduratul câinilor din copilărie.

M-am gândit că primul căruia trebuia să-i spun era Vancu.

L-am găsit încruntat în faţa consolei, controlând nişte temperaturi împreună cu treiarul.

— Dom’ şef, vi-l prezint pe Jimmy. M-a ajutat la becuri.

Claia de păr cenuşiu s-a rotit, ochii de sub ea au scăpărat, iar negrişorul a făcut un pas în spatele meu.

— Încă un Jimmy? Unde era?
— Un’ să fie? Unde le place lor…
— A… la ţevi ! Da’ de ce mi l-ai adus mie? Du-l lu’ Tac-tu Mare, să vezi ce-o să dea din coadă!

Am chemat ascensorul şi Jimmy a intrat cu paşi precipitaţi; apoi s-a uitat numai la ecranul roşu, care afişa etajele. Am coborât la „E”.

Am deschis uşa cabinei şi, înainte să-l împing uşurel din spate, i-am spus :

— După program, aici mă găseşti întotdeauna.

Mi-a arătat tenişii rupţi şi năclăiţi.

I-am zis că o să-l cheme Jimmy şi că trebuie să-l duc la căpitan; dar mai întâi voiam să-mi povestească. Şi-a ţuguiat buzele şi ochii i s-au îngustat.

Am scos din frigider o coca-cola, am pus-o pe masă, am acoperit scaunul cu o salopetă şi i-am făcut semn să se aşeze. Nu şi-a dezlipit ochii de la cutia roşie.

A vorbit rar şi din portugheza lui stâlcită am înţeles că fusese la tăiat piatră în Mozambic şi că dolarii câştigaţi îi dăduse pe legitimaţia cu care intrase în port.

În prima noapte, după acostare, s-a urcat în coş pe scara exterioară; acolo a aşteptat plecarea de la terminal, iar mai târziu, pe cea de la ancoră. Lângă eşapamente era bine, era cald, dar nu putea să respire; când se ferea de gaze, intra în bătaia vântului şi-i îngheţau oasele. După o vreme a coborât, a găsit uşa de la baza coşului deschisă şi a luat-o pe scări până la platforma santinei.

— În regulă! Aşa rămâne! Nu mai schimbi nimic din poveste!

Mi-a urmărit degetul cu care arătam în sus, a dat din cap şi a dus cutia roşie la gură. Şi-a trecut limba peste buze şi s-a ridicat.

Am urcat apoi la următorul etaj.

Din birou se auzea în surdină muzică populară şi mirosea a cafea: în maieu şi şlapi, Tata-Mare scria la computer. Când am bătut, a mormăit un da plictisit şi şi-a văzut mai departe de claviatură. Prin perdele trecea o lumină lăptoasă. După câteva minute scaunul a scârţâit.

— Ce-i cu ăsta?
— E Jimmy, finu’ lui Bob Marley!

S-a uitat lung la el şi şi-a mutat scobitoarea în celălalt colţ al gurii.

— De unde l-ai scos?
— Dintre ţevi.
— Aha! Unde nu era lumină!
— Putea să tot fie, că la coş n-a căutat nimeni!

A icnit, s-a săltat din scaun şi i-am văzut atunci sprâncenele zburlite.

— De unde ştii?
— De la el.

M-a măsurat cu o privire obosită. Apoi s-a întors spre Jimmy şi l-a întrebat ceva. Buzele acestuia s-au mişcat în gol.

— Nu ştie decât don’t kill me, my friend.
— Şi cum vă înţelegeţi?
— O rupe în portugheză. Şi ceva spaniolă.
— Poliglot, cioroiu’! Da’ acte are?
— Nu.
— Normal. Ce să facă cu ele?

Şi-a trecut o mână prin păr şi şi-a căutat, din ochi, o ţigară. Apoi a făcut un gest de lehamite.

— Daţi-i o cabină şi nişte haine. Şi să-l văd la program.

Despre Radu Niciporuc

„Pe Radu Niciporuc îl strînge uscatul, cu sau fără dealurile clujene între care s-a ivit pe lume. Şi atunci, dornic să rupă chinga, pleacă pe mare. Nu doar fiindcă asta e fişa postului, ci şi fiindcă acolo, «în fiertura amiezii», sub valuri care-ţi scuipă sare pe piele, el găseşte locul magic unde împleteşte gînduri în fraze şi fraze în poveşti. Cu huidume şi slăbănogi, cu azilanţi şi robi ai paharului, cu bărboşi tandri sub coaja asprimii lor şi fete care flutură sutiene în loc de batiste. Dacă lipeşti urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou îndepărtat din Conrad, plecat cu nostromul lui să clătească lumea în ape verzi şi în spume nervoase. Iar dacă te opreşti o clipă din citit, te năpădeşte gîndul că în viaţa fiecăruia dintre noi există porturi, refugii şi tristeţi. Şi că în fiecare îmboboceşte cîndva – nu se ştie cum şi nu se ştie cînd – un explorator. Sînt în poveştile acestea ale lui Radu Niciporuc un veritabil festival de culori şi mirosuri, un turbion de emoţii, o furtună de cuvinte cînd moi şi dulci, cînd tari şi severe.” (Radu Paraschivescu)

Radu Niciporuc despre el însuşi: „Sînt om al mărilor, născut la Cluj dintr-o familie de români şi ucraineni; primele şcoli le-am urmat în oraşul natal şi tot acolo Facultatea de Electrotehnică, după a cărei absolvire am ajuns inginer la Flota de pescuit oceanic. Am cutreierat lumea în lung şi-n lat, fără să uit vreodată că bunicul meu patern a visat să ajungă în America şi că, în Las Palmas, citind Rayuela şi vorbind cu docherii, am învăţat spaniola. Atunci, impresionat de romanul lui Julio Cortázar, am citit în singurătăţile mele, adesea istovitoare, şi cărţile celorlalţi mari scriitori sud-americani. După 1990 am lucrat pentru cîteva companii de navigaţie occidentale, unde am cunoscut marinari de pe toate meridianele, cu istoriile, pasiunile şi spaimele lor. În 2003 am întemeiat o editură de nişă, Fabulator, fruct al pasiunii mele pentru literatura spaniolă. În siajul acestei pasiuni se înscriu şi traducerile mele: Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (2004), Fascinaţia cuvintelor de Julio Cortázar (2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (2010). În ultimii ani am publicat proză scurtă în revistele Observator cultural, Viaţa Românească şi Vatra”.