Știți picturile suprarealiste ale lui Giorgio de Chirico, cu piețe largi, clădiri în perspectivă, statui, trenuri, ziduri, contraste puternice de umbre și lumini și câte o mogâldeață de om (în cazul în care apare)? Ei, cam asta am avut senzația că văd în timp ce citeam Călătorie de nuntă, a lui Patrick Modiano, francezul recompensat anul trecut cu Nobel pentru literatură.
Neavând o intrigă spectaculoasă – în căutările unui documentarist care vrea să afle mai multe despre trecutul unui cuplu pe care-l cunoscuse cândva, nu se petrece mare lucru –, “Călătorie de nuntă” este, în schimb, un roman pictural, cu imagini construite atent, din contraste puternice de umbre și lumini, din culori calde și brutale, care-ți crează, însă, prin frumusețea lor misterioasă, un sentiment de solitudine și inutilitate.
Dar să vedem despre ce e vorba în acest roman în care totul se petrece vara – fie că e cea de altădată, de care-și amintește protagonistul, sau cea actuală, a căutărilor sale (“…vara este un anotimp care-mi provoacă o senzație de pustiu și de absență, ce mă readuce în trecut. Să fie de vină lumina prea brutală, liniștea străzilor, contrastele de umbră și lumină?”).
Întors dintr-o călătorie de documentare, cvadragenarul Jean B. petrece câteva ore la Milano în așteptarea trenului spre Paris. La barul hotelului în care intră să bea un suc află că o femeie s-a sinucis în urmă cu două zile chiar în camera în care fusese cazată. Interesat de caz, descoperă despre cine e vorba: Ingrid Teyrsen, o brunetă cu ochi de un albastru cenușiu, pe care o cunoscuse cu aproximativ 20 de ani în urmă, când aceasta, împreună cu soțul ei, Rigaud, îl luase cu mașina în timp ce făcea autostopul spre Saint Tropez. Jean B. hotărăște să afle mai multe și, în timp ce soția (Anette) și prietenii îl cred plecat peste ocean, la Rio de Janeiro, într-o călătorie în interes de serviciu, acesta nu face decât să se refugieze la periferia Parisului natal (“De ce să mergi atât de departe când poți să treci prin aceași experiență la Paris, așezat pe o bancă de pe boulevard Soult”?). Închiriază camere pe la diverse hoteluri, se plimbă într-aiurea pe străzi, caută locurile prin care au umblat cei doi încercând să reconstituie povestea acelui cuplu cu care a interacționat doar pentru câteva ore dar care l-a impresionat profund. Reușește să găsească adresa apartamentului unde stătea pe vremuri Rigaud, fiul unei bogătașe care nu prea s-a priceput să-i arate iubirea, dar și hotelul unde locuia Ingrid împreună cu tatăl ei, un medic evreu de naționalitate austriacă și…cam atât. Mai mult îl ajută, se pare, însemnările lui anemice pe care le notase în trecut în legătură cu acest subiect, și amintirile despre acest cuplu: câteva ore petrecute alături de cei doi soți pe o plajă din Saint Tropez, unde aceștia aveau închriat un spațiu, o revedere întâmplătoare cu Ingrid după trei ani de la prima întâlnire.
Pendulând între un trecut din care țâșnesc amintiri răscolitoare, și un prezent plat, care nu-i oferă cine știe ce informații despre acel cuplu dar nici revelații despre propria lui viață (de care e tot mai nemulțumit) – Jean B. țese în minte (fără a se gândi măcar să-l transforme în materialul unui film documentar) povestea unui destin. Ingrid Teyrsen fuge din Parisul ocupat de naziști împreună cu tânărul Rigaud, din acel moment cei doi (mai apoi căsătoriți “mai mult din prudență”) trăind o viață pe furiș, în treceri rapide “de la lumină la umbră și de la umbră la lumină” (mereu străini pentru ceilalți, aceștia obișnuiau să spună că se află într-o călătorie de nuntă, de unde și titlul romanului). O poveste asemănătoare, cel puțin la suprafață, cu cea a părinților scriitorului, care s-au cunoscut în timpul Celui de-Al Doilea Rozboi Mondial în Parisul ocupat de nemți, unde și-au trăit pe ascuns relația de iubire.
La fel fuge și Jean B. – “Viața mea n-a fost decât o fugă“, spune el la un moment dat – atunci când se ascunde la periferia orașului, care i-a fost refugiu încă din adolescență: “Mă simțeam bine în cartierele periferice, aici respiram. Erau un refugiu departe de agitația din centru, și o trambulină către aventură și necunoscut“.
Fuga aceasta continuă i-a ajutat pe Ingrid și Rigaud să se salveze în fața prigonitorilor de evrei dar nu i-a ajutat niciodată să fugă de trecut. Dovadă că cei doi ajung să se despartă, despre el nemaiștiindu-se nimic, iar ea ajungând să-și pună capăt zilelor (poate din vina de a-și fi părăsit tatăl, de a nu fi avut curajul să-și înfrunte destinul, de a nu-și fi iubit soțul?). Fuga nu-l ajută nici pe Jean B. care, la 40 de ani, simte că și-a irosit viața alergând după himere (viața conjugală nu funcționează, acesta fiind înșelat de soție, iar cea profesională nu-i aduce mare satisfacție): “Nimeni nu va ghici vreodată că eu am eșuat la porțile Parisului și că acesta era și scopul călătoriei mele“.
Și toate aceste eșecuri, atât cele ale femeii cu ochi albaștri-cenușii, cât și cele ale lui Jean B. -“Puțin contează împrejurările și decorul. Sentimentul acela de gol și de remușcare te copleșește, într-o bună zi. Apoi, ca o maree, se retrage și dispare. Dar până la urmă revine cu și mai multă putere și Ingrid n-a mai putut scăpa de el. Nici eu” – prind contururi puternice datorită unui personaj insinuant, care merge cot la cot cu celelalte personaje de la începutul și până la sfârșitul poveștii: lumina; o lumină înșelătoare, când solară, când nocturnă, când diafană, când de plumb; o lumină care schimbă perspective și amintiri, care crează enigme și dezvăluie adevăruri și care, exact ca în picturile lui Giorgio de Chirico, nu iartă nimic din ceea ce întâlnește în cale. Nici măcar doi tineri aflați în călătorie de nuntă.
Surse: evzmonden.ro, altafidelidad.org, telerama.fr, peoplewhowrite.wordpress.com
