Patru prieteni se hotărăsc să scrie un roman împreună, că doar patru minţi strălucite nu ar putea să creeze decât ceva nemaipomenit, se gândesc ei. Aşa că seara se întâlnesc în barca minusculă, locuinţă a unuia dintre ei, pentru a discuta şi a pune cap la cap fiecare idee, povestind întâmplări prin care au trecut sau relatând fapte la care au asistat. Dar cei patru nu se apropie câtuşi de puţin de liniile schiţate iniţial, ajungând, de fapt, să vorbească despre arta… de a nu scrie un roman. Jerome K. Jerome (scriitor şi umorist englez de la începutul secolului XX), în romanul său publicat în 1893, cu titlul Novel Notes, îşi pune personajele, la început entuziaste, apoi tot mai sceptice, să pornească într-o aventură livrescă, având o miză substanţială: de a-şi nota nu ideile obişnuite, ci toată înţelepciunea acumulată de toţi patru, pe care o vor folosi pentru a crea Romanul, unic şi de neegalat, după care nu vor mai scrie nimic, căci acesta le va absorbi toate resursele.

După cum era de aşteptat, înaintarea proiectului merge greu, cei patru – pe lângă narator, Jephson, Brown şi MacShaughnassy – pierzându-se în digresiuni, cu o vădită plăcere a povestitului, totul petrecându-se într-o aproape neverosimilă barcă-locuinţă, ruptă parcă de realitate. Aici, cei patru prieteni se lasă în voluptatea povestirii, fără a mai fi capabili să scrie ceva. Proiectul e abandonat, ajungându-se la concluzia că există o singură povestire, întotdeauna aceeaşi:

Oamenii au spus-o şi tot ei au ascultat-o cu mulţi ani în urmă; ne-o spunem unul altuia astăzi; ne-o vom spune unul altuia şi peste o mie de ani de aici înainte, iar povestea este aceasta: Trăia odată un bărbat, iar o femeie îl iubea. Criticii mărunţi strigă că acest lucru nu e nou şi cer ceva proaspăt, crezând – aşa cum am cred copiii – că există lucruri stranii în lume.”

Activitatea de umorist al lui Jerome K. Jerome îşi spune cuvântul şi în acest volum, fiecare episod căpătând aspectul de pastilă umoristică, fie că este vorba despre zecile de poveşti „adevărate” cu câini (loialitatea lor faţă de stăpân, inteligenţa lor excepţională etc.) sau despre istorii de amor sfârşite în derizoriu. Cu un tipar narativ în care întâlnim  povestiri în ramă, dublate de alte povestiri în ramă, scenele din carte trimit mai degrabă la un discurs creat parcă pentru scenă. Fiecare dintre ei îşi face numărul, lăsându-i apoi pe ceilalţi să-l urmeze, ca într-un spectacol bine regizat (de altfel, Jerome a fost şi actor, aşa că i-a fost uşor să adopte o serie de artificii de scenă).

Şi visele sunt povestite cu înflăcărare, ca şi cum ar fi fost trăite. Visele despre săraci sunt numeroase, aducând la viaţă poveşti despre oameni care fac pact cu diavolul pentru avere şi  cărora li se cere sufletul în modalităţi mult mai crude decât lui Faust: de pildă, unui bărbat i se promit averi incomensurabile dacă în toată viaţa lui se poate lipsi de dragostea celor din jur şi, mai mult, dacă e capabil să-şi reţină faţă de alţii chiar şi o privire de bunătate.

Printre cele mai bine dozate umoristic sunt momentele când personajele nu se înţeleg în legătură cu alegerea punctelor-cheie din roman, de pildă felul în care trebuie portretizată eroina. Astfel, în opinia lui Brown, ea ar trebui să fie urâtă, pentru a răsturna convenţiile stabilite în literatură, conform cărora personajul feminin principal trebuie să posede calităţi fizice. Şi totul pentru a fi original, idee care le aduce aminte de o povestioară, în care o fetiţă imita întru totul comportamentul surorii ei mai mari. Până când, într-o zi, mama îi spune că e bine să fie originală, să gândească neinfluenţată de sora ei. Aşa că a doua zi, când are de ales între două feluri de mâncare, deşi l-ar prefera pe cel cerut chiar de sora ei, îl alege pe celălalt. Iată preţul sacrificiului, pe care însă personajele noastre nu sunt dispuse să-l ofere, aşa că rămân la clişeul fetei frumoase.

Dar rătăcirile lor în amintiri nu sunt pur şi simplu haotice, lipiste de sens, ducându-i la constatări serioase, rostite pe un  ton diferit de umorul spiritual al rememorărilor. De pildă, Jepson vorbeşte despre convenţiile la care suntem obligaţi să ne închinăm: natura umană a fost stăpânită de obicei: „Ne învăţăm sentimentele pe de rost”. E indignat, de asemenea, în privinţa literaturii, spunând că rolurile au fost inversate – pare că omul a fost făcut pentru literatură, nu literatura pentru om.

Cărţile îşi au locul lor în lume, dar nu sunt scopul ei. Ele stau alături de carnea de vacă şi de oaie, de mirosul mării, de strângerea unei mâini, de amintirea unei speranţe şi alături de celelalte lucruri care se însumează în 70 de ani de viaţă”.

Şi totuşi, despre cărţi a ajuns să se vorbească ca şi cum ar fi vocea Vieţii, şi nu ecoul ei slab, se plâng personajele lui Jerome, care ajung la concluzia că. „suntem marionete îmbrăcate în gală”.

 

Jerome K. Jerome, Arta de a nu scrie un roman, Editura Leda, 2006

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *