Citește recenzia cărții Pe când eram doar niște puști de Patti Smith.

“Pe când eram doar niște puști” (2010), autobiografia lui Patti Smith, surprinde cu onestitate și sensibilitate viața clocotitoare din New Yorkul anilor ’60-’70. Totul se petrece în ecourile dorinței de pace și li­bertate socială și sexuală din epocă, ale protestelor împotriva războiului din Vietnam. În vreme ce formații celebre ca The Rolling Stones sau The Doors își țin concertele și legende ale rockului precum Jimi Hendrix sau Janis Joplin își împart faima cu tabloidele ce scriu despre crimele cu­tremurătoare ale lui Charles Manson, scriitoarea trece prin peripețiile tinereții și prin strădaniile de-a face ceva semnificativ cu viața ei. Cititorul are astfel prilejul să pătrundă în lumea artiștilor excentrici de la faimosul Chelsea Hotel și în universul magic al relației de iubire și prietenie cu fotograful Robert Mapplethorpe. Cartea a fost distinsă chiar în anul apariției cu National Book Award for Nonfiction, ajungînd în scurt timp un bestseller internațional.

Cartea “Pe când eram doar niște puști” este în curs de apariție la editura Polirom. Traducere din limba engleză și note de Casiana Ioniță.

 

Fragment: Patti Smith – Pe când eram doar niște puști

 

Ne certam foarte rar, dar ne ciondăneam ca nişte copii – de obicei din cauza felului în care cheltuiam puţinii bani pe care‑i aveam. Salariul meu era de şaizeci şi cinci de dolari pe săptămână, iar Robert găsea de lucru din când în când. Chiria era de optzeci de dolari pe lună, plus între­ţinerea, aşa că trebuia să chibzuim fiecare bănuţ. Biletele de metrou costau douăzeci şi cinci de cenţi bucata şi aveam nevoie de zece bilete pe săptămână. Robert fuma şi ţigările costau treizeci şi cinci de cenţi pachetul. Slăbiciunea mea pentru telefonul de la restaurant era cea mai mare pro­blemă. El nu putea să înţeleagă că eram foarte ataşată de fratele şi surorile mele. Câteva monede cheltuite pe telefon puteau să însemne o masă în minus. Mama îmi trimitea uneori o hârtie de un dolar în felicitări sau scrisori. Gestul ei nu părea important, dar însemna multe monede din borcanul cu bacşiş pentru chelneriţe şi îl apreciam mereu.

Ne plăcea să mergem la Bowery să studiem rochiile de mătase zdrenţuite, hainele din caşmir ponosite şi gecile de motociclist uzate. Pe Orchard Street scotoceam după mate­riale ieftine, dar interesante pentru desene noi : folii de aluminiu, piei de lup, tot soiul de lucruri ciudate. Ne petre­ceam ore în şir la Pearl Paint, pe Canal Street, şi apoi luam metroul spre Coney Island ca să ne plimbăm pe prome­nadă şi să împărţim un hotdog de la Nathan’s.

Felul meu de‑a mânca îl îngrozea pe Robert. Puteam să‑mi dau seama după cum se uita la mine şi întorcea capul. Când mâncam cu mâinile, i se părea că atrăgeam atenţia prea mult, chiar dacă el stătea acolo cu pieptul gol, mărgele la gât şi o vestă din blană de oaie brodată. Ciondănelile noastre se preschimbau de obicei în râsete, mai ales când scoteam în evidenţă asemenea discrepanţe. Am continuat să ne certăm la restaurant de‑a lungul pri­eteniei noastre. Nu mi‑am schimbat felul de‑a mânca, însă ţinuta lui a trecut prin câteva schimbări extraordinar de ţipătoare.

Pe vremea aia, Brooklynul era ca o suburbie şi părea foarte departe de acţiunea din „oraş“. Lui Robert îi plăcea mult să meargă în Manhattan. Se simţea mai viu când tra­versa East River şi acolo a trecut mai târziu prin nişte schimbări rapide, în plan personal şi artistic.

Eu trăiam în lumea mea, visând la morţi şi la secolele tre­cute. Când eram mică, mi‑am petrecut ore întregi copiind scrisul elegant al cuvintelor din Declaraţia de independenţă. M‑a fascinat mereu caligrafia. Acum puteam să integrez acest talent obscur în desenele mele. Am devenit fascinată de cali­grafia islamică şi uneori scoteam colierul persan din hârtia în care era împachetat şi îl aşezam dinaintea mea în timp ce desenam.

Scribner’s m‑a promovat de la telefon la vânzări. Însă în anul ăla, cărţile care s‑au vândut cel mai bine au fost The Money Game de Adam Smith şi Electric Kool‑Aid Acid Test de Tom Wolfe – asta arătând cât de diferite puteau fi lucrurile excentrice în ţara noastră. Nu mă identificam cu nici una dintre cele două cărţi. Mă simţeam ruptă de tot ce se afla în afara lumii pe care o creasem împreună cu Robert.

Când eram foarte tristă, mă întrebam ce sens avea să creezi. Pentru cine ? Oare îl însufleţeam pe Dumnezeu ? Oare vorbeam singuri ? Şi care era scopul până la urmă ? Ca opera ta să ajungă în cuşca unei mari grădini zoologice a artei – la MoMa, Met, Luvru ?

Tânjeam după onestitate, însă descopeream neonestitate chiar înăuntrul meu. De ce să te dedici artei ? Ca să te rea­lizezi sau pur şi simplu de dragul ei ? Părea că dai dovadă de indulgenţă adăugând încă ceva la abundenţă dacă nu ofereai o iluminare.

Adesea stăteam şi încercam să scriu sau să desenez, dar agitaţia frenetică de pe străzi şi războiul din Vietnam făceau toate eforturile mele să pară fără rost. Nu reuşeam să mă identific cu mişcările politice. Când încercam să iau parte la ele, mă simţeam copleşită de o altă formă de biro­craţie. Mă întrebam dacă ceva din tot ce făceam conta.

Robert nu avea prea multă răbdare cu momentele mele de introspecţie. Nu părea să‑şi pună niciodată întrebări legate de pornirea lui artistică şi din exemplul lui am înţe­les că nu contează decât opera : şirul de cuvinte pus în mişcare de Dumnezeu ce devine un poem, îmbinarea din­tre culoare şi grafit mâzgălită pe o hârtie ce Îi amplifică mişcarea. Să ajungi într‑o lucrare la un echilibru între cre­dinţă şi execuţie. Din această stare de spirit se naşte o lumină plină de viaţă.

Picasso nu s‑a ascuns în cochilia sa când a văzut cum a fost bombardată mult iubita lui ţară bască. A reacţionat creând o capodoperă, Guernica, pentru a ne aduce aminte de nedreptăţile comise împotriva poporului său. Când aveam nişte bani în plus, mergeam la Museum of Modern Art, mă aşezam dinaintea Guernicăi şi îmi petreceam ore întregi gândindu‑mă la calul căzut şi la ochiul becului care strălucea deasupra victimelor triste ale războiului. Apoi mă întorceam la muncă.

În primăvara aia, cu câteva zile înainte de Florii, Martin Luther King a fost împuşcat la Lorraine Hotel din Memphis. În ziar era o poză cu Coretta Scott King, care o liniştea pe fata ei, cu faţa umedă de lacrimi sub vălul de văduvă. M‑am simţit foarte tristă, la fel ca în adolescenţă, când am văzut‑o pe Jacqueline Kennedy, cu vălul ei negru şi lung, stând ală­turi de copii în timp ce trupul neînsufleţit al soţului său trecea pe lângă ei într‑un car mortuar tras de cai. Am încer­cat să vorbesc despre ce simţeam printr‑un desen sau o poezie, dar n‑am fost în stare. Din câte se pare, de câte ori încercam să exprim o nedreptate, nu găseam niciodată ver­surile potrivite.

Robert îmi cumpărase o rochie albă de Paşte, dar mi‑a dat‑o de Florii ca să‑mi mai treacă supărarea. Era o rochie de ceai victoriană, din batist, destul de zdrenţuită. Mi‑a plă­cut la nebunie şi am purtat‑o prin apartament – o armură fragilă împotriva semnelor înfricoşătoare din 1968.

Nu mergea să port rochia de Paşte la cină la familia Mapplethorpe şi nici nu aveam ceva mai potrivit printre puţinele noastre haine.

Eram destul de independentă de părinţii mei. Îi iubeam, dar nu‑mi făceam griji legate de ce credeau despre viaţa mea cu Robert. Însă Robert nu era aşa de liber. Era în continuare fiul lor catolic, incapabil să le spună că trăiam împreună fără să fim căsătoriţi. El fusese primit cu drag în casa părinţilor mei, dar îşi făcea griji că eu n‑aveam să fiu primită la fel de ai lui.

Mai întâi Robert s‑a gândit că ar fi mai bine dacă le‑ar vorbi întâi despre mine la telefon părinţilor lui. Apoi s‑a hotărât să le spună că am fugit împreună în Aruba şi ne‑am căsătorit. Un prieten de‑al lui a fost în Caraibi, iar Robert i‑a scris o scrisoare mamei lui şi prietenul a trimis‑o din Aruba.

Mie mi se părea că nu era nevoie să‑i păcălească aşa. Mă gândeam că trebuia să le spună pur şi simplu adevărul, crezând că în cele din urmă aveau să ne accepte aşa cum eram.

— Nu, zicea el cu disperare. Sunt nişte catolici foarte stricţi.

Abia când i‑am vizitat am înţeles de ce îşi făcea griji. Tatăl lui ne‑a primit cu o tăcere de gheaţă. Nu reuşeam să pricep cum putea un bărbat să nu‑şi îmbrăţişeze fiul.

Toată familia era strânsă în jurul mesei din sufragerie – sora şi fratele mai mari cu soţii lor şi cei patru fraţi mai mici. Masa era pusă, totul era gata pentru o cină perfectă. Tatăl lui abia dacă s‑a uitat la mine şi nu i‑a zis lui Robert decât :

— Ar trebui să te tunzi. Arăţi ca o fată.

Mama lui Robert, Joan, a făcut tot ce‑a putut ca să ne ofere puţină căldură. După cină i‑a dat lui Robert nişte bani scoşi din buzunarul de la şorţ şi m‑a luat în camera ei, unde a deschis cutia cu bijuterii. Uitându‑se la mâna mea, a scos un inel de aur.

— N‑am avut bani pentru inel, am zis eu.

— Ar trebui să‑l porţi pe inelarul de la mâna stângă, m‑a sfătuit punându‑mi‑l în palmă.

Robert se purta foarte drăgăstos cu Joan când nu era Harry prin preajmă. Joan era interesantă. Râdea uşor, fuma ţigară de la ţigară şi era obsedată de curăţenie. Mi‑am dat seama că simţul ordinii pe care‑l avea Robert nu venea doar de la Biserica Catolică. Joan îl favoriza pe Robert şi părea să fie mândră în secret de drumul ales de el. Tatăl lui voia să‑l facă artist comercial, dar Robert refuzase. Voia să‑i arate tatălui său că nu avea dreptate.

Ne‑au îmbrăţişat şi ne‑au felicitat când am plecat. Harry stătea mai în spate.

— Nu cred că sunt căsătoriţi, l‑am auzit zicând.

 

Robert făcea decupaje cu tot felul de ciudaţi de la circ dintr‑o carte mare, broşată, de Tod Browning. Peste tot vedeai numai hermafrodiţi, oameni cu capul ca un ou şi siamezi. Asta m‑a nedumerit, pentru că nu vedeam legă­tura cu preocuparea recentă a lui Robert pentru magie şi religie.

Ca de obicei, am găsit o cale de‑a ţine pasul cu el prin desenele şi poeziile mele. Desenam personaje de circ şi năs­coceam poveşti despre ele : despre Hagen Waker, cel ce mer­gea pe sârmă noaptea, Balthazar, băiatul‑cu‑faţă‑de‑măgar, şi Aratha Kelly, cu capul lui în formă de lună. Robert nu ştia nici el de ce era atras de ciudaţi, aşa cum nici eu nu ştiam de ce îi cream.

În starea asta de spirit, mergeam în Coney Island să urmărim spectacolele de circ. Căutasem Hubert’s, de pe Forty‑second Street, care o avea pe Wago, Prinţesa şerpilor, şi un circ de purici, dar se închisese în 1965. Însă am găsit un mic muzeu care avea membre şi embrioni umani în borcane, iar Robert a devenit obsedat de idea de‑a folosi aşa ceva într‑un montaj. A tot întrebat pe unde‑ar putea găsi aşa ceva şi un prieten i‑a spus de ruinele fostului spital de pe insula Welfare (care a devenit mai târziu Roosevelt).

Într‑o duminică am fost acolo cu prietenii de la Pratt. Au fost două lucruri pe care le‑am vizitat pe insulă. Primul era o clădire întinsă, din secolul al XIX‑lea, care arăta ca o casă de nebuni – era spitalul de variolă, primul loc din America unde fuseseră primiţi cei contaminaţi. Despărţiţi de el doar prin sârmă ghimpată şi geamuri sparte, ne ima­ginam cum ar fi fost să murim de lepră şi ciumă.

Celelalte ruine erau ale fostului spital, cu arhitectura sa instituţională ameninţătoare, care a fost demolat abia în 1994. Când am intrat, am fost frapaţi de tăcere şi de miro­sul ciudat de medicamente. Am mers din încăpere în încă­pere şi am văzut rafturi cu specimene medicale în borcane de sticlă. Multe erau sparte, vandalizate de şoareci veniţi în vizită. Robert s‑a uitat atent peste tot până când a găsit ce voia, un embrion plutind în formaldehidă într‑un pân­tece de sticlă.

Am fost cu toţii de acord că Robert avea să facă ceva extraordinar cu el. A ţinut strâns borcanul preţios în drum spre casă. Chiar şi când tăcea, îi simţeam entuziasmul şi nerăbdarea, imaginându‑ne cum avea să‑l transforme în artă. Ne‑am despărţit de prieteni pe Myrtle Avenue. Tocmai când dădeam colţul spre Hall Street, borcanul de sticlă i‑a alunecat din mâini cu totul inexplicabil şi s‑a făcut ţăndări pe trotuar, la câţiva paşi de uşă.

I‑am văzut faţa. Era aşa de dezumflat, încât n‑am zis nici unul nimic. Borcanul furat stătuse pe un raft decenii la rând, nederanjat de nimeni. Într‑un fel era ca şi când l‑ar fi ucis.

—   Du‑te sus, mi‑a zis. O să strâng eu.

N‑am mai vorbit niciodată despre asta.

——

Despre Patti Smith

PATRICIA LEE („PATTI“) SMITH s-a născut în 1946, la Chicago. A studiat pedagogia la Glassboro State College, însă în 1967 a renunțat la facultate și a plecat să-și încerce norocul la New York. Din 1974 a început să cînte rock, compunîndu-și singură versurile, și a lansat numeroase albume de succes: Horses (1974), Radio Ethiopia (1976), Easter (1978), Wave (1979). Poetă și artistă vizuală, Patti Smith a publicat mai multe volume de poezii: Seventh Heaven (1972), Witt (1973), Babel (1978), The Coral Sea (1996), Auguries of Innocence (2005) și un album de artă, Strange Messenger (2003). Considerată „precursoarea punkului“, a exercitat o mare influență în muzică, fiind o sursă de inspirație pentru artiști ca Michael Stipe de la R.E.M., Courtney Love sau Madonna.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *