Doamnele şi domnii care formau cercul vicioşilor de la Algonquin s-au întîlnit zilnic, timp de zece ani, pentru a lua masa împreună în hotelul din Manhattan care a dat şi numele grupului. Erau scăpărători, ironici, capricioşi, prieteni. Rîdeau, se împungeau, jucau poker sau se gratulau. Se simţeau buricul pămîntului şi pentru mulţi alţii, chiar erau.
Erau anii ’20 cînd verdictul unui critic de teatru atîrna, nu glumă, şi în cercul de la Algonquin erau astfel de preţioşi. Ei şi inegalabila Dorothy Parker. După ce s-a rupt de grup, Parker a vorbit despre cît de gol era tot jocul ăsta de-a sofisticaţii, dar asta e o altă poveste.
Documentarul pe care l-am dezgropat este, pentru mulţi, o piesă. Se numeşte The Ten-Year Lunch; Wits & Legends of the Algonquin Round Table şi a luat un Oscar la categoria documentar. Are you sitting comfortably?
Bărbaţi
Dorothy Parker
Pentru că eşti, doamnă, exact aşa cum eşti,
Ei te declară-o stea pe hărţile cereşti;
Dacă răspunzi la sentiment, gata,
Din tine vor încerca să facă alta.
După ce te-au prins, se închide cercul,
Doresc să te transforme pe de-a-întregul;
Forma, felul tău, devin enigmă, toană,
Ei te vor cu totul altfel de persoană;
N-acceptă să duci pe lume propria ta cruce,
Vor să te influenţeze şi să te educe;
Tot ce-au admirară, azi li-i cu deochi,
D-aia-mi îmi fac silă, să nu-i văd în ochi.
trad Petru Dimofte
Epitaf
Dorothy Parker
Când am murit întâia oară, nu s-a schimbat nimic;
Au urmat nişte zile fade, după mai vechi tipic.
M-am ţinut dreaptă, cu fruntea sus sub crugul cel ceresc,
Deşi n-am avut curaj spre luna nouă să privesc.
N-am îndrăznit privi nici ploaia care cânta-n cădere,
Iar sub coaste mi se trezise o altfel de durere.
Când am murit din nou, m-au îngropat adânc şi,-întru Domnul,
Au rostit ştiutele cuvinte să-mi sfinţească somnul.
Mi-au pus coroane-alături din flori şi frunze, petale moi;
M-au coborât în groapă-într-un sicriu de lemn, apoi.
Acum eu zac aici cu oasele-înnegrite ca tutunul,
Veghind cum trec pe lângă mine viermii, unul câte unul
trad Petru Dimofte
Rochia roşie
de Dorothy Parker
De mică-am spus la toţi şi în tot locul:
Când voi fi mare şi independentă
Voi avea o rochie roşie ca focul,
Cea mai frumoasă şi impertinentă.
O voi purta păşind înalt şi lent
Şi-un domn îndată-o să mă vadă.
Va fi vară – el, delicat şi-atent,
Şi vom aprinde-ntreaga stradă.
Va fi desigur brav şi fin – cu stare,
În loc de ochi având două smaralde,
Cu părul ca nisipu-n soare
Şi buze ce nu pot minţi, de calde.
M-am visat mereu frumoasă şi deşteaptă
Şi onorată de oameni în oraş
Sunt acum femeie pe de-a-ntregul, coaptă.
Şi am rochia din vis – pe umeraş.
trad Petru Dimofte
Requiescat
Dorothy Parker
Aseară iubirea mea a plecat dintre vii
Unde nimeni nu trece şi nimeni n-o vede.
Din trup îi vor răsări garoafe sângerii
Şi iarba verii va creşte pururea verde.
Prin frunze, la cap, îi plânge vântul când trece
Şi-i nivelează groapa ploaia care cerne.
Iubirea mea astăzi e tăcută şi rece.
Ţine-o în criptă, Doamne! Regrete eterne.
trad Petru Dimofte
Coincidenţe nefericite
Dorothy Parker
Chiar când spune “dragă-mi eşti”
Suspinându-şi versul
Şi tu juri că îl iubeşti
Şi că el i-alesul,
Doamnă, ia aminte,
Unul din doi minte.
trad Petru Dimofte
Sanctuar
Dorothy Parker
Neted, lipsit de cleveteli este-al meu drum,
Iar norii plutesc jos, în lung de culme;
Aerul e dulce, cu cârlionţi de fum,
De la toate podurile pe care eu le-am ars în lume.
trad Petru Dimofte
George Sand
Dorothy Parker
Talentata doamnă şi-a facut mai mereu vreme
Să stea deoparte de toc şi cărţi, recenzii –
Şi să petreacă-n iubiri subţiri, frivole scheme
(Sunt pricepuţi la aşa ceva francezii).
trad Petru Dimofte
* * *
Dorothy Parker
În tinereţe făceam orice tertip
Ca să plac mai ştiu eu cui
Şi mă mulam după fiecare tip
Spre-a mă asorta cu teoria lui.
Dar acum ştiu ce ştiu în amănunt
Şi fac lucrurile care-s de făcut
Şi dacă nu mă placi aşa cum sunt
La dracul cu tine, dragule, salut!
trad Petru Dimofte
Femeie fiind…
Dorothy Parker
De ce când sunt la Roma – aşa se face
Că dorul de acasă nu-mi dă pace
Dar când sunt în ţară, inima ar vrea
În Italia să plece, ce-alean are ea?
Când sunt cu tine, dragă, cum se poate
Că mai mereu mă plictiseşti de moarte,
Şi de ce când lângă mine nu te am
Plâng şi trag cu ochiul înspre drum, pe geam?
trad Petru Dimofte