Cu ocazia reeditării romanului său FEM în colecţia „Top 10+” de la Editura Polirom (un fel de colecţie de tip poche românească), am stat de vorbă cu Magda Cârneci, cunoscuta poetă şi prozatoare optzecistă, teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România. Magda Cârneci este autoarea, printre altele, a volumelor de poeme Hipermateria (1980), O tăcere asurzitoare (1984), Haosmos (1992), Poeme politice (2000), Poeme TRANS (2012) şi a romanului FEM (2011). Scriitoarea îşi împarte existenţa între Bucureşti şi Paris (unde a fost şi directoarea Institutului Cultural Român).
Romanul tău FEM (singurul tău roman, cel puţin până acum) a fost reeditat de curând la Polirom, în colecţia „Top 10+”. E o carte scrisă în mulţi ani de zile (în jur de zece ani,1995-2005), o „carte poetică şi vizionară”, cum scriam la momentul apariţiei sale, în Observator cultural. Cartea a fost nominalizată, în anul apariţiei (2011), la patru premii naţionale, între care Premiul „Augustin Frăţilă” (pentru cel mai bun roman al anului), iar acum este reeditată într-o colecţie populară, de tipul colecţiei poche în Franţa (o colecţie de buzunar). Această nouă ediţie aduce modificări, adăugiri ori eliminări de text, ai mai lucrat încă o dată pe text?
Magda Cârneci: Acest prim roman al meu este de fapt un fel de cocktail de genuri literare – povestire realistă şi poem în proză, mărturie psihanalitică jungiană şi jurnal spiritual etc. Deşi pare scris dintr-o suflare şi se citeşte cu uşurinţă, este de fapt un text îndelung lucrat şi şlefuit. La această a doua ediţie, am făcut mici corecturi de cuvinte, în cîteva locuri unde mi s-au părut uşor imprecise sau repetitive în capacitatea lor de a descrie stări lăuntrice speciale. Și am modificat modul de adresare din capitolul „Borfeta” pentru că am înţeles din unele comentarii că în prima versiune el a dat naştere la anumite confuzii de înţelegere pe care am vrut să le elimin acum.
Nominalizarea la Premiul Augustin Frăţilă” ţi-a adus, cred, un public mai larg, mai variat, pentru care scriitura ta poetică, vizionară trebuie să fi fost mai dificilă. Te-a surprins interesul publicului pentru acest gen de proză?
Magda Cârneci: Cred că te referi la bloggerii care au fost invitaţi să facă parte din juriul premiului respectiv şi la publicul tînăr al acestor bloguri destul de cunoscute, care publică fişe de lectură despre literatura română contemporană. Evident, faptul că romanul FEM a fost nominalizat de juriul respectiv (din care făceau parte, în primul rând, critici literari importanţi de azi) a creat un interes neaşteptat pentru carte şi printre aceşti tineri cititori mai obişnuiţi cu „cotidianismul rapid” al romanelor de azi şi mai puţin puşi în contact cu un tip de text care vrea să provoace altceva, o anume dilatare senzorial-emoţională de tip vizionar prin lectură şi după lectură. Reacţiile au fost contradictorii, unele surprinse, altele opace, dar cele mai multe pozitive şi chiar entuziaste, ceea ce pentru mine a fost o bucurie imensă.
FEM e prima ta carte de proză, un fel de „cartea cărţilor de pînă acum”, aşa cum spune Simona Sora în scurta prefaţă a primei ediţii. Ce loc ocupă ea pentru tine, în contextul celorlalte cărţi ale tale (de poezie), e mai importantă, e o summa de idei şi motive, e semnul trecerii la proză ori altceva?
Magda Cârneci: Cum am mărturisit şi la prima ediţie, această carte este de fapt o „mărturie ficţională” ca să spun aşa, care s-a cerut scrisă cu impenitenţă, am fost constrânsă lăuntric să o scriu, pentru a mă elibera de anumite arhetipuri feminine şi culturale care mă bântuiau de multă vreme şi care trebuiau exprimate. Dar FEM reia şi teme care apar în poemele mele (şi în unele eseuri, de altfel), teme pe care le dezvoltă şi le amplifică în cheie romanescă, drept care, într-adevăr, se poate spune că romanul este o sinteză de idei şi motive obsesive, constante. Toate se învîrt în jurul experienţelor de dilatare senzorial-emoţională şi de transcendere a conştiinţei normale, experienţe despre care jurnalele mele din ultimii 20 de ani dau seama din belşug. Cândva am să public aceste jurnale mai speciale, dar deocamdată FEM reprezintă momentul în care îndrăznesc să afirm mai direct că pentru mine literatura este o cale spre altceva. Acel altceva încă aşteaptă să fie exprimat pînă la capăt.
Cartea e construită ca o adresare directă a femeii către iubitul de care s-a despărţit. Această voce feminină încearcă să-şi cultive viziunile, încercînd să le înţeleagă şi să avanseze pas cu pas pe acest drum subtil şi aproape insesizabil al iniţierii, către iluminare, către cunoaştere de sine şi contopire cu universul (unul şi acelaşi lucru): „Dar imaginile astea stau ascunse în adîncul meu şi aşteaptă. De acolo ţîşnesc ele pe ecranul mental cînd se întîmplă anumite conecţii neuronale, cînd suferinţa sau bucuria, sau senzaţii de o intensitate neobişnuită rup anumite zăgazuri interne, forţează o valvă psihică înţepenită, deschid nişte canale pînă atunci blocate între minte şi inimă, şi aruncă un fel de pod vibrant peste logică şi raţiune, peste percepţii şi imaginaţie. Un pod, o trambulină, un gheizer înspre regnul imaginilor [s.a.], situat între cer şi pămînt, între înăuntru şi înafară, între lumea noastră materială şi cea subtilă, mentală şi cosmică, prin care poate că universul însuşi vrea să se exprime, să ne vorbească şi să fie ascultat şi iubit“ – îi spune naratoarea iubitului ei „adorat şi detestat”. Există şi un puternic filon biblic în FEM. Personajul feminin vorbeşte, de asemenea, despre iubire văzută ca motor al lumii şi cale de acces la Realitate (cu majusculă). Există vreo legătură între imaginile vizionare, revelatoare, iniţiatice din carte şi revelaţia de tip religios, biblic?
Există un filon biblic implicit în roman, la nivelul arhetipurilor feminine precum Eva, Lilith, Maria, Maria-Magdalena, Marta şi altele, menţionate sau aluzionate în treacăt în roman. Dar există şi figuri feminine non-biblice în el, de tip Kore, de pildă, arhetip al fecioarei vestale din mitologia antică greacă, sau prostituata sacră din atâtea alte mitologii. FEM vrea să depună mărturie într-un mod voalat poetic – prin „ seducţie literară”, cum spunea cineva – despre momentele de acces la înţelegerea integrală a Realităţii, plecând de la condiţia noastră terestră, întrupată în bărbaţi şi femei. În carte este vorba despre auto-iniţierea în nivele mai înalte de percepţie şi înţelegere, realizate în asemenea trăiri „dilatate”, prin intermediul descrierii fazelor de creştere şi evoluţie ale unei făpturi umane feminine. Dar posibilitatea accederii la plenitudinea vizionar-spirituală a lumii este un drept înnăscut al omului, indiferent de sex. Eu nu pun un accent deosebit pe filonul biblic în romanul FEM pentru că consider că iniţierea autentică există în multe tradiţii religioase, este de fapt numitorul comun al tuturor tradiţiilor spirituale. Și mai cred că elementul poetic şi vizionar din natura noastră umană comună ne poate da un acces spontan şi direct la o asemenea iniţiere fulgurantă, pasageră.
Cartea conţine o „colecţie”, să-i spunem, de ipostaze ale feminităţii; şi totuşi, nu e o carte feministă ori „feminină”, dimpotrivă, eul profund, vizionar, care se exprimă în acest text depăşeşte diferenţierea de gen, cum spui. Experienţa extatică, metafizică este, aşadar, una transpersonală şi dincolo de diferenţierea de gen? Nu crezi că femeia – la fel ca bărbatul – este supusă condiţionării ei biologice?
Cred că există o condiţionare biologică a fiecărui sex, dar ea este depăşibilă de la un anume moment al existenţei şi de la o anumită fază de evoluţie încolo, după care asemenea condiţionări pot fi lăsate în urmă. Este adevărat că, în carte, eu pun accentul pe aspectul feminin, întrucât eu însămi sunt femeie, dar şi dintr-un artificiu literar, pentru a construi o tramă romanescă, o intrigă coerentă care să prindă, să capteze cititorul în desfăşurarea în timp a unor experienţe extatice ieşite din timp.
O întrebare incomodă: cartea ta are vreo legătură cu viaţa şi experienţa de viaţă proprie? În ce măsură este o carte personală?
În FEM sunt descrise şi transfigurate multe experienţe personale, unele chiar provocator intime, dar am folosit şi experienţe aflate de la alte femei şi de la alţi bărbaţi, pe care le-am prelucrat. Aşa cum se întâmplă de fapt în mai toate romanele, există inevitabil şi un gram de „auto-ficţiune” în FEM. Trebuie să mărturisesc că eu am avut momente de „conştiinţă plenară” încă de la vârsta de 4 ani, dar că am ascuns multă vreme nenumăratele mele „stări alterate de conştiinţă”, cum se spune acum, din teama de a nu fi altfel decât ceilalţi semeni din jur. A trebuit să ajung la maturitate şi să ies din spaţiul cultural românesc (prin călătorii de studii, un doctorat, ani de lucru în străinătate), ca să încep să înţeleg despre ce era vorba cu mine şi să am curajul de a mărturisi despre aceste trăiri, care de fapt nu sunt atât de rare cum par. Odată depăşită bariera conformismului, afli că multă lume se confruntă cu trăiri şi stări deocamdată inexplicabile, dar care formează – cred eu – patul germinativ al evoluţiei noastre viitoare, ca specie inteligentă şi auto-transcendentă.
Remarcam, la apariţie, că FEM se întoarce la romantismul german, la Baudelaire şi la Rimbaud (dar şi la Biblie), adică e în răspăr cu modelele postmodernismului afirmat de generaţia ’80, din care faci parte (eşti şi teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 din România). Cum se face, aşadar (e un lucru programatic)? Există o relaţie între preocuparea pentru arta contemporană şi literatura pe care o practici?
Am practicat postmodernismul teoretic încă din anii ’80, mai ales în textele mele despre artele vizuale contemporane, pe care am încercat să le înţeleg şi să le explic cât mai aplicat. Ceea ce continui să fac şi astăzi, de altfel, urmărind „cotidianismul” din ce în ce mai realist-mizerabilist-terre-à-terre al poeziei şi vizualităţii generaţiei 2000. Dar la nivelul discursului meu poetic şi prozastic, am mers pe un filon mai puţin explorat (mai ales în lumea românească dar nu numai) al nebuloasei postmoderne. Este vorba despre filonul sincretic şi transgresiv/ transdisciplinar/ transcendent, care se hrăneşte din foarte multe şi diverse aluviuni culturale, cărora încearcă să le găsească un numitor comun şi pe care le utilizează ca pe un combustibil subtil, pentru a genera şi susţine o viziune a eului şi a lumii dilatată, explodată, dez-mărginită. O viziune care înglobează cât mai multe paliere de experienţă senzorială şi emoţională, intelectivă şi mistică, livrescă şi vizionară, pentru a propune o formulă a umanului deschisă spre propria sa depăşire.
La ce lucrezi acum, vei scrie proză în continuare sau poezie? Acelaşi gen de proză?
După volumul de poeme „TRANS” publicat în 2012, în care explorez vizionarismul strict mental, (trans)neuronal ca să zic aşa, pregătesc acum o carte de povestiri şi nuvele care continuă cumva filonul din FEM. De fapt, am atât de mult material „trăit” din acest fel încât aş putea scoate o serie întreagă de cărţi similare. Dar pregătesc şi o carte de sinteză a tuturor acestor experienţe, pe care voi încerca să le interpretez într-o cheie nouă, care să combine simbolicul şi misticul cu neuroştiinţele actuale – şi mai ales cu o ramură a lor, neuroconectica, aplicată acestor fenomene mentale speciale şi teoretizată de francezul Daniel-Philippe de Sudres.
Cum se vede România/ Bucureştiul de la Paris şi invers? Ştiu că ai multe deplasări la Paris (ai locuit acolo, ai fost directoarea ICR Paris) – trăieşti un fel de viaţă dublă, împărţită între cele două oraşe/ ţări?
Volutele unei existenţe deloc liniare, la care nu mă aşteptam înainte de 1989, m-au obligat să trăiesc şi să evoluez şi în lumea franceză, al cărui altoi nu-l mai pot scoate din fiinţa mea preponderent românească. A trăi între două culturi, a fi o făptură pluri-culturală – un „cadru bi-cultural” cum se spune acum -, nu e întotdeauna facil, ba e chiar deşirant, uneori chiar dramatic, dar e întotdeauna provocator şi chiar îmbogăţitor. Nu te mai confrunţi cu un singur set de repere şi de valori, ci cu două sau mai multe, şi din această tensiune rezultă o libertate interioară nesperată, uneori dificilă dar cu atât mai preţioasă. Cred că e o probă, o încercare tipică şi simptomatică pentru umanul actual, obligat de integrarea internaţională de azi să trăiască într-un orizont lărgit, mereu în mişcare, fluctuant şi adaptativ. Trăiesc între Bucureşti şi Paris de destui ani de zile, sunt un fel de „navetist cultural” – şi am învăţat să gust farmecul fiecărui loc şi să apreciez valoarea fiecăreia dintre cele două culturi. Sper să fiu în stare să realizez finalmente o sinteză între două feluri de a fi uman atât de diferite şi atât de complementare. Bucureştiul e un mic Paris pentru mulţi, dar pentru mine Parisul e un Bucureşti visat, transfigurat.