De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. De la gesturile cele mai firești pe care le poți memora în compania unui cățel sau a unei pisici, până la adevărurile care ți se arată târziu, Lavinia Bălulescu ne împărtășește câte ceva din limbajul și aventurile descoperite în compania cățeilor, pisicilor, „găinuțelor” și puilor de șoim.

Lavinia Bălulescu: „Un tovarăș cu care să pot trece prin sfârșitul lumii”

Nu-s neapărat „a cat person” sau ”a dog person”, după cum se va vedea în textul de mai jos. În copilărie, am avut o grămadă de mâțe și doi câini. Despre toți am scris. Pisicile, în ordinea existenței lor, s-au numit: Țiți, Codiță, Meiță (fratele bunicii mele i-a dat porecla), Domnul Tucă (aici bunică-mea a venit cu numele), la care s-a adăugat, ani mai târziu, Kaki. De asemenea, Cochi și Simba au fost câinii mei, dar se mai pot trece pe listă, de-a lungul anilor, și alți căței care mi-au populat mințile, cum ar fi Linda și Gioni.


Am scris despre toate aceste ființe, iar unele au devenit chiar personaje importante. De exemplu, Simba, dragostea intergalactică, este labradorul alb din „La mine-n cap”, în timp ce cockerița Cochi și toate mâțele pământului au ajuns în poeziile mele din „Mov” și din „Lavinucea”. Dacă ma gândesc bine, și Cochi e personaj în „La mine-n cap”, așa cum e și-n visele mele în care vin în curtea copilăriei, mă întind pe jos, mă lipesc de corpul cățelei care doarme și intru din visul meu în visul ei.


Revenind la Simba, de el am fost extrem de legată, am fost cu taică-miu să-l cumpărăm și de cum l-am adus acasă a dormit cu mine în cameră. Eu eram într-a XII-a pe atunci, mă pregăteam să dau la facultate și învățam cu Simba în brațe. Îmi aduc aminte că dormea sub patul meu, în mansardă, și erau nopți în care adormeam ascultând respirația lui liniștitoare de câine. De asta, cred, mi l-am și imaginat, în „La mine-n cap”, ca pe un tovarăș cu care să pot trece prin sfârșitul lumii. Am aflat de plecarea lui Simba în ziua în care am împlinit 30 de ani. M-a durut ca plecarea unui minunat și irepetabil prieten.

Cu domnișoara Kaki, singura mâța de rasă pe care am avut-o vreodată (British shorthair), lucrurile au stat un pic altfel. Am cumpărat-o pe când stăteam în Timișoara, acum vreo 6-7 ani, și am dat pe ea cam cât o chirie. Am împărțit cu ea un apartament vreo 6 luni, în timp ce mâțele din copilărie crescuseră aproape sălbatice, prin curți. După 6 luni, timp în care eu și Kaki am stat fiecare în camera ei, m-am hotărât cu greu să o dau, aveam prea puțin timp pentru ea și biata mâțulică petrecea singură zile întregi închisă într-un apartament. Am scris alături de Kaki, eu stând pe canapea și ea – cocoțată pe dulap, stană de piatră, convinsă că nimeni din lumea asta n-o poate observa.

 Acum tatăl meu are în balcon o familie de șoimi. În timpul unei vacanțe prelungite, văzând că nu e nimeni acasă să le deranjeze, păsările au profitat de balconul gol și și-au depus acolo ouă, din care au ieșit șase pui tare ciudați. Între timp doi dintre ei au dispărut, probabil au picat din cuib, dar ceilalți patru s-au făcut niște șoimi atât de frumoși că mi-au amintit de povestea lui Finist Șoimanul. Pe mine acești patru pui m-au uluit, chiar dacă nu i-am văzut niciodată pe viu, doar în filmulețe și fotografii, dar mi s-a părut că fac parte dintr-o viitoare poveste.

 Am mai avut, în copilărie, și o găină albă. Locuiam la curte și am adoptat-o, pentru că era tare prietenoasă. Nu avea nume, îi spuneam „găina albă” și așa i-a rămas numele. Ne-am înțeles destul de bine, până în ziua în care am aflat că „s-a întâmplat un accident și și-a prins capul în gard”. Apoi am aflat că am și mâncat-o la prânz, fără să știu, într-o delicioasă supă.

Acum n-am nici câini, nici pisici, nici păsări, dar visez să mă mut din nou cândva într-o casă cu o curte mare, în care să trăiască toată lumea în pace, și oameni, și câini, și mâțe, și găinuțe.

Credit foto: arhiva autoarei


Lavinia Bălulescu este scriitoare și jurnalistă. S-a născut în Drobeta-Turnu Severin, la 12 martie 1985. În prezent este editorialist al ziarului Adevărul și coordonator al secției Corespondenți. Locuiește de aproape 5 ani în București, iar înainte de asta a locuit timp de 8 ani în Timișoara. A publicat două volume de poezie și unul de proză: „Mov“ (Editura Prier, Craiova, 2004), „Lavinucea“ (Editura Cartea Românească, Iași, 2007), „La mine-n cap“ (Editura Cartea Românească, Iași, 2013). De asemenea, a participat la mai multe antologii, printre care: „Mai am un singur Doors“ (Bluementhal, Timișoara, 2011), „Moș Crăciun & Co“ (Art, București, 2012), „Scriitori la poliție“ (Polirom, Iași, 2016), „#Rezist Poezia!“ (Paralela 45, 2017).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *