De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Daniela Șontică a deprins de mică abilități dintre cele mai diverse, spiritul de observație și lecturile copilăriei ajutând-o să creeze conexiuni între tipologii umane și animale, transferând apoi în fizionomia animalelor întâlnite calitățile și defectele stăpânilor.
Daniela Șontică: „Câteva povești abrupte și o girafă”
Numele ei era Frumoasa. Avea părul des, strălucitor, de un negru absolut. Înaltă și mândră cum își ținea capul pe sus când mergea, părea mai mult o căprioară decât o vacă. Vaca noastră era cea mai frumoasă, într-adevăr, din întreg satul. Cu toate acestea, plângeam când mă trimiteau cu Frumoasa la suhat, oricât o iubeam eu, mi se părea nedrept să nu pot să stau acasă să citesc, ci să merg să văd de ea. Puteam să-mi iau cartea cu mine, dar nu avea rost, mă întâlneam cu ceilalți copii și ne jucam, plânsul meu de la început transformându-se în bucurie. Cel mai mult îmi plăcea s-o duc la apă, bea cu atâta poftă și zgomot din izvor încât aveam mereu impresia că mi-e sete și mie de mor. Într-o seară de toamnă, cu lună și stele (chiar așa!), soarta Frumoasei avea să devină o poveste cu finalul aproape. Am însoțit-o pe mama care ținea de lanț însăși Frumusețea și pe care a doua zi unchiul urma s-o predea la „bază”. Tot drumul n-am scos un cuvânt și eram atât de tristă, încât mama mi-a spus dintr-o dată să nu mai merg cu spatele cocoșat. Mi s-a rupt inima pentru ea, la fel și pentru căprioara lui Emil Gârleanu, numai că aici era vorba de cineva adevărat.
Am visat mult timp să am și eu un câine minunat și credincios cum era Colț Alb. Dar cum putea să fie așa, când eram terifiată de câini? Pe la 6 ani mă mușcase Rex, în curtea fetiței care ne invitase acasă la ea pe mine și pe câteva colege de joacă. Pe de altă parte, câinele nostru, Găitan, fiorosul ciobănesc înalt cât un vițel, rupsese pur și simplu în două pisica vecinilor care-i călcase din greșeală arealul și tot el scăpase din lanț și-și înfipsese adânc colții în mâna unei fete mai mari, prietena surorii mele. Când, mai târziu, Gligore devenise câinele nostru iubit, al meu și al fraților mai mici, într-o dimineață ne-a fost luat brutal. Noaptea fusese un viscol puternic, iar el, nu se știe de ce, se îndepărtase așa mult de curte, încât ajunsese la câțiva kilometri și a fost călcat de un tir pe șosea. Am plâns mult și de atunci nu mi-am dat voie să mă mai atașez de nici un animal ani de zile.
Am avut toată copilăria o fascinație morbidă pentru balena din Pinocchio. Câte întrebări nu i-am mai pus mamei ca să pot afla cât de mare era cu adevărat balena în burta căreia tatăl băiețelului de lemn prăjea pește. Țin minte desenul acela care însoțea povestea. Bătrânul tâmplar Geppetto ținea în mâini o tigaie uriașă în care peștii se perpeleau la focul unei lămpi ce ardea în întunericul misterios. Culmea este că părea destul de mulțumit că poate trăi într-o burtă de balenă. Când îmi imaginam marea, îmi fugea mintea la balena lui Pinocchio, iar adâncimea ei credeam că nu putea fi decât cel mult cât înălțimea casei noastre. Poate ceva mai mare. În rest, apele pe care le știam erau uimitor de limpezi și puțin adânci, și numai când s-a născut fratele meu mai mic s-au supărat pe oameni și au inundat satele.
Simpatice foc îmi erau mârțoagele fiilor de împărați care se preschimbau în roibi înaripați după ce mâncau jăratic și era așa de fain că alergau în mai multe trepte de viteză, până la „ca gândul”. Iar caii indienilor din „Winnetou” îmi păreau de-a dreptul magici. Mă bucurau mult și furnicuțele, gândacii, pisicile și caprele care-l însoțeau pe Zdreanță în cărțile lui Arghezi și făceam, la rândul meu, în minte, destule episoade cu patrupedele de prin ogradă. Ba le mai și puneam pe rime și jucam un fel de teatru în fața copiilor, lângă un lac din care putea ieși oricând un șarpe lung de patru metri.
Destul de târziu am citit „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, dar a fost la vârsta potrivită pentru a înțelege alegoria și a-mi da seama că nu era chiar o aiureală că în copilărie transferam în fizionomia animalelor întâlnite calitățile și defectele stăpânilor lor, rafinându-mi așa de mult priceperea, încât recunoșteam îndată cui aparțineau câinii, pisicile, vitele, gâștele, cocoșii, curcanii și porcii întâlniți.
Desigur, mi-ar fi plăcut să am o girafă numai a mea, să călătoresc pe spinarea ei și să mă întâlnesc cu Alice prin fânețele și păduricea familiei noastre. Eu i-aș fi arătat câteva locuri secrete, niște trucuri despre nuielele de alun și despre lăstunii de sub streașina casei, iar ea mi-ar fi povestit mai detaliat câteva dintre aventurile ei fermecate. Am fi fost cele mai bune prietene. Noi și girafa noastră.
Credit fotografii: arhiva autoarei
Daniela Șontică este poetă și jurnalistă, în prezent fiind redactor-șef adjunct la Ziarul „Lumina”. S-a născut la Vintilă-Vodă, judeţul Buzău. A debutat în revista „Convorbiri literare”, în noiembrie 1989. A primit diverse premii, între care: Premiul I la concursul naţional „Ion Vinea”, 1995, constând în publicarea volumului de debut la Editura Vinea; Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” pentru anul 2006; Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” – Bistriţa, 2014, pentru „Iubita cu nume de profet”. A publicat versuri, eseuri și interviuri în majoritatea revistelor literare: „România literară”, „Luceafărul”, „Luceafărul de dimineață”, „Viața românească”, „Tomis”, „Ateneu”, „Tiuk!”, „Bucureștiul literar și artistic”, „Cafeneaua literară”, „Orizont Literar Contemporan”, „Lumina literară şi artistică” etc. Cărţi publicate: „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995 (poezie); „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007 (poezie); „Însemnări din pridvor”, Trinitas, 2013 (publicistică); „Iubita cu nume de profet”, Tracus Arte, 2014 (poezie); „Privilèges de femme de lune”, Vinea, 2015, trad. în franceză Claudiu Soare (poezie). Poeme antologate în volumul bilingv „Te rog, Beatrice – o istorie subiectivă a poeziei române/ Ti prego, Beatrice – una storia soggetiva della poesia romena” – Geo Vasile, editura Brumar, 2015. Din 1993, lucrează în presa scrisă: „Privirea”, „Metrobus”, „Casa lux”, „Jurnalul Național”. Este redactor-șef adjunct la Ziarul „Lumina”. Aici a iniţiat şi coordonează suplimentul lunar „Lumina literară şi artistică”. Realizează la Radio Trinitas emisiunea săptămânală „Lumina cunoștinței”.
Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti.
Găsiți mâncare bună, accesorii, produse pentru pisici dar și produse pentru câini pe www.fera.ro!
