De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Ligia Pârvulescu ne povestește cum a început relația cu o felină și cum au învățat să conviețuiască una cu alta, despre respectul față de o altă ființă, despre responsabilități și o mână întinsă unui animal într-un moment critic, despre primele amintiri cu mama ei și despre versuri inspirate de necuvântătoare în anii de început.
Ligia Pârvulescu: „Prima pisică din viața mea a fost mama”
Pe a doua mea pisică, Țaca, am primit-o cadou acum 7 ani, cu o lună și jumătate înainte de Crăciun.
Era o cutie de cadou mai ciudată – o cutie de pantofi lăsată în scara blocului, în care cineva pusese o cană cu lapte mult prea înaltă pentru ca mogâldeața ce tremura de frig acolo să poată ajunge la ea. Nu mi-am dat seama de la început că mica blănoasă era pentru mine. Înainte să ies din scară dimineața m-am uitat puțin la codița ca de șobolan și la trupul acoperit de puful pisoilor foarte mici, gândindu-mă că până mă întorc eu după-amiază o să o ia careva. Nu știu dacă Țaca a refuzat vreo ofertă până să revin, cert e că peste 8 ore era în același loc, tremurând la fel și încăpățânându-se să nu moară. În ciuda situației ei, nu mieuna, chiar dacă avea nevoie de ajutor. Sau poate cine știe, doar își economisea forțele pentru câteva respirații în plus.
Nu mi-am dat seama nici ani mai târziu că ea a fost un cadou pentru mine, deși o luasem în casă, o salvasem de la moarte, după cum mi-a spus veterinarul la care am dus-o în aceeași seară, constatând că era plină de puroi, de viermi și de-abia se ținea pe picioare.
Am negat evidența faptului că era pisica mea, tot timpul spuneam „o dau, o dau”. Cum eu și responsabilitățile suntem simple cunoștințe și nu am intenția să strângem relațiile, am încercat s-o dau la prieteni, am postat poze cu ea pe facebook, dar nimic: oricine putea avea o pisică la fel ca ea fără să-și bată capul. Așa că a rămas la mine și am considerat că dacă îi ofer un loc în care să doarmă, mâncare și apă la discreție asta e tot ce are nevoie. Mă mai jucam cu ea, o hârjoneam, așa că a crescut mai mult ca un câine, fără mare tandrețe. Independentă, războinică, veselă și cam nepăsătoare. Numele de Țaca a venit natural de la Țăcănita – abia după multă vreme și blană cursă pe tubul aspiratorului mi-am dat seama că nu ea era țăcănita.
În ultimii ani am început să ne mai împrietenim. Evident că având atitudinea asta, nu eu am fost preferata ei, dar s-ar putea ca lucrurile să se schimbe. Nu am mai bruscat-o la joacă, am început și eu să realizez că e pisică, nu altceva și să o respect. E o ființă ca și mine, e egala mea și văd toată minunăția de univers blănos torcător pentru care înainte nu aveam ochi. Recunosc că schimbarea mea de percepție vine în urma câtorva ani buni de yoga și a unei întregi biblioteci de cărți de spiritualitate devorate și integrate în structura mea psihică și emoțională, care au reparat o lipsă de iubire resimțită în copilărie.
Deci lucrurile sunt torcătoare și blănoase. De când suntem mai apropiate e mai sensibilă, se supără mai ușor, îi trece mai greu. Nu mai pot s-o trag de coadă (da, făceam asta aproape tot timpul), acum se jignește și se ascunde după fotoliu toată ziua. Evident, am renunțat s-o trag de coadă. O listă lungă de nume de alint a apărut în acești ani, de obicei caracteristici ale ei care se termină toate în „țica” sau „ica”: Curățica, Blănițica, Nesimțica, Minunățica, Clopoțica, Maimuțica, Iepurica, Răhățica, Suflețica, Animăluțica, Iubițica / Bițica (adică o Țica dublă, o Țaca x 2), Ființica, Mieunica, Trântițica, Bufnițica, Scrofițica, Purcica și se poate spune că am cam luat-o puțin pe arătură – oricum, față de ce am văzut la alți posesori de pisici, sunt încă la limita superioară a normalității și intenționez să n-o depășesc cu mai mult de atât. Țaca are în continuare restricții în anumite zone din casă, în dormitor și în locul în care citesc, de exemplu, așa că nu e foarte familiarizată cu cărțile. Atunci când scriu se așază pe spătarul canapelei, în stânga capului meu, și supraveghează tot. Sau cel puțin așa pretinde, deși uneori un mic sforăit o mai dă de gol – de altfel, nici n-am pretenția că aș scrie lucruri prea interesante. Când mă uit la filme, se așază la mine în brațe până la sfârșit. Cu filmele nici nu disimulează vreun interes, doarme fără ocolișuri.
Prima pisică din viața mea a fost mama, a cărei poreclă este chiar asta, Pisica. În relația cu cele două feline din viața mea mai am de învățat și de evoluat și nu mă pot opri din a face paralele mai mult sau mai puțin pertinente. Prin clasa a șaptea scriam poezii despre cei cu privire care „te taie-ntr-o sclipire” și „escaladează garduri nebuni de fericire / motanii cei demenți / minuni ale naturii cu ochi fosforescenți”. Nu mai am caietul, dar scriam despre orice subiect îmi cerea marea felină care avea grijă de mine, mama, care e fan Țaca și care de câte ori vine pe la mine încearcă s-o convingă să se mute la ea. Dar Țaca nu se lasă convinsă așa ușor, probabil își cântărește bine opțiunile. Deocamdată nu dă semne cum că ar împacheta nici litiera, nici bobițele.
La un moment dat, se va muta ea, cel mai probabil pe altă frecvență, dar până atunci am de gând să mă bucur de fiecare ghemotoc de blană aspirat, de fiecare gheruială vindicativă și de fiecare privire aproape crucișă de plăcerea torsului, amin.
Credit fotografie principală: arhiva autoarei
Ligia Pârvulescu a debutat în anul 2014, cu volumul de poezie: Fluvii de asfalt (Casa de Editură Max Blecher). A publicat poezii în revistele literare Familia, Oglinda literară etc. Despre volumul de debut, Andreea Pop scrie în revista Vatra: „Poezia Ligiei Pârvulescu din Fluvii de asfalt* descrie mici scenarii claustrofobice, desfăşurate pe fondul unor secvenţe fugare ce surprind detaliul patologic şi consistenţa eterico-toxică a lucrurilor. Sugestia e, peste tot, aceea a unui cotidian sfârşit, în care notaţia viscerală prinde în accente „tari” fluctuaţiile unei existenţe gratuite de semnificaţii: „dimineţi/ vagi exfoliate de sensuri/ mâini ruginite/ priviri leşioase/ patul se strânge în jurul meu -/ pumn de copil nemilos” (apă), „răsăriturile sunt grele de apă diforme/ animalele se retrag/ oasele ies din mine/ cuţite înfipte de un asasin prost plătit” (pe mal). Suprapuse pe alocuri unor patinaje psihedelice, astfel de episoade echivalează cu o cartografiere a instantaneului alienant, aflat la intersecţia subiectivităţii hărţuite cu materialitatea malignă a lumii înconjurătoare.”
Găsiți mâncare bună, accesorii, produse pentru pisici dar și produse pentru câini pe www.fera.ro!
