De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. De la Eva vom afla despre Luna, Shisha, Șuhilă, oameni și supremații care s-au egalizat în timp. Despre pisici și oameni care au aceeași zi de naștere, iar ritualurile de celebrare ridică ștacheta pentru orice posesor de feline. Iar despre mimesisul care se creează între om și pisici în situații dintre cele mai solicitante, aflăm în cele ce urmează.
Eva Precub: „În casa cu pisici nu intră răul”
Faptul că pisicile sunt, în general, niște oameni mai de Doamne-ajută e bine cunoscut
de toți cei care-și împart locuința cu zburdalnicele lighioane îmblănite.
(Carsten Wunn)
„Pisicile negre nu atrag duhuri rele, nici vitregii”, îmi spune Șuhilă, sorbind dintr-un vin roșu. Pare pretențios, însă acest mândru motan negru are apetit pentru vinuri (doar cumpărate, doar dulci și roșii). Ne-am cunoscut în urmă cu aproape nouă ani și a fost dragoste la prima vedere. Pe atunci dumnealui nu era atât de galant și distins, ci doar un motănel de o lună, cu ochi imenși, verzi și poftă de joacă. Fiind în vizită la o cunoștință care avea patru pui de pisică (Șuhilă & trei surori la fel de șarmante), mi-am dat seama că ar fi timpul să mă leg de cineva. Dar nu aveam curajul încă. Telepatia specială dintre noi atunci s-a născut, acest motan sărind deodată dintr-o cutie și gonind spre mine, torcând. În această vară împlinim 9 ani de relație frumoasă. În tot acest timp, nu știu cine a ajutat mai mult pe cine: este cel mai bun și sensibil terapeut din câți există, tratându-mi de la depresii la migrene, de la stres la singurătate.
Șuhilă este un motan grăsun cu abilități speciale: îi face să-l iubească până și pe cei mai înflăcărați iubitori de câini. Are un magnetism aparte și o personalitate atât de frumoasă, încât comunicăm mai bine decât între oameni. Este varianta mea pisicească: introvertit, dar atent la tot ce e în jur, visător, tăcut și iubitor. Înțelege ce-i cer din priviri, uneori cred că știe cu mult mai multe decât oamenii despre lumi. De fiecare dată când eu și domnul meu, pe care Șuhi l-a „adoptat” cu mare drag acum mai bine de trei ani, ieșim din casă, ne imaginăm cum Lord Șuhilă își scoate o pipă și citește ziare în fotoliu, purtând „papion alb de frac” asemeni lui Behemot din „Maestrul și Margareta”, fumul învăluindu-l vrăjitorește sub abajurul stacojiu.
Conviețuirea noastră a căpătat un plus de dinamism în momentul în care ne-a intrat în viață motanul Luna (da, motan, în ciuda numelui, aspectului diafan de zână albă cu pernuțe și nas roz și a vocii amuzant de subțiri). Niște prieteni mi-au făcut această surpriză pufoasă și miorlăitoare acum aproape șapte ani, din care primii doi-trei au fost o luptă pentru supremația asupra apartamentului, Luna fiind de o încăpățânare înfiorătoare. Învățat în primele două luni de viață să lupte pentru a supraviețui, primindu-și porția de „viață de stradă” care îl lăsase cu o ureche bleagă și codița ruptă, a rămas o vreme cu impresia că și în casă trebuie să lupte pentru fiecare îmbucătură. Așa că a început să-și facă provizii. Pe el. Acum se mândrește cu greutatea de 6.8 kg, dar motan mai narcisist nu întâlniți prea des: de fiecare dată când vede o oglindă, se pierde în propria reflecție, ca un Narcis blănos, studiindu-și mustățile argintii în lumina soarelui, trupul de silfidă (în mintea lui), curățându-și blănița după fiecare atingere a noastră (doar îl murdărim!). Această bilă de blană a crescut frumos și a devenit cu timpul tot mai puțin capricioasă, înțelegând că în casa asta toți suntem egali și nimeni nu-i prințesă.
Curioasă coincidență, eu, Șuhi și Luna avem aceeași zi de naștere, pe care o sărbătorim în fiecare vară prin aceeași fotografie în formație de 3: eu mereu în aceeași rochie, ei mereu la fel de nerăbdători să scape din fața obiectivului (în foto, fotografia aniversară din 2014).
Timp de aproape doi ani, încă o urecheată pufoasă ne-a făcut viața mai frumoasă: pisicuța Shisha, o tigroaică zvăpăiată, cu prea multă viață în ea, consumată prea repede. Avea probleme de sănătate de când am găsit-o, într-o iarnă geroasă. Cu toată dragostea și grija, nu am reușit să o ținem mai mult printre noi. Ziua în care s-a dus a fost una dintre cele mai teribile zile din viața mea. Șuhilă și Luna au căutat-o prin casă zile întregi, neînțelegând de ce nu o mai găsesc. Nu regretăm nicio clipă traiul cu ea, ne-a învățat răbdarea și joaca, din nou.
Pisicile noastre iubesc și au iubit de la început cărțile: pe lângă caracterul lor educativ-relaxant, se pare că paginile și copertele sunt cele mai potrivite locuri pentru somn, joacă, un masaj bun, asta când au acces la ele. Dacă încerc să citesc – și au observat acest lucru -, lectura e o cauză pierdută: începe lupta cu volumul din mâinile mele, pentru atenție. Atunci le e foame, sete, dor de alintat și nu le-a fost niciodată mai dor de mine. Sunt dragostea vieții lor, numai să-i alint și să uit de existența altor factori care mi-ar putea fura timpul LOR. Câștigă grozav de des acest joc. Cine îi poate refuza? Dimpotrivă, le mulțumesc: în casa cu pisici nu intră răul.
Credit fotografii: arhiva autoarei
_
Eva Precub a debutat în anul 2010 cu volumul „Aici nu mai locuiește nimeni” (Casa de Pariuri Literare), urmându-i „Dacă ți se face teamă de întuneric” (2012, Editura Ecou) și „Unde luna acoperă țărâna” (2014, Editura Karth). În prezent, lucrează la primul său volum de proză.
Găsiți mâncare bună, accesorii, produse pentru pisici dar și produse pentru câini pe www.fera.ro!
