Eseurile lui Fernando Pessoa, aşa cum au fost antologate de Dinu Flămănd, poet şi traducător din limba portugheză, sînt documente dificil de clasat care complică şi mai mult profilul şi aşa întunecat de puseurile de mizantropie, pesimism şi angosă al poetului portughez. Ultimatum şi alte manifeste, tradus de Dinul Flămînd şi Micaela Ghiţescu şi publicat de Editura Humanitas Fiction reuneşte nu doar eseuri şi manifeste avangardiste, în care poetul clamează o ruptură radicală cu un anume filon al tradiţiei, ci şi scrisori, texte filozofice  şi scrieri cu caracter personal. Toate vorbesc despre interesele, frămîntările şi convingerile (literare, existenţiale şi politice) ale poetului.

Există în acest cumul de texte o pledoarie pentru inconsecvență, ca parte a unui dat existențial, pentru multiplicitatea din care se compune un eu şi pentru paradox, formulă din care poetul şi-a făcut o semnătură personală: „Nu există al criteriu al adevărului decît acela de a nu coincide cu tine însuți. Universul nu coincide cu el însuși, fiind ceva ce trece. Viața nu coincide cu ea însăși, fiindcă moare. Paradoxul este formula tipică a Naturii. Iată de ce orice adevăr are o formă paradoxală.“

În continuarea aceloraşi convingeri, poetul scrie: „ A afirma înseamnă a greși ușa “. Sau „A gîndi înseamnă a limita. A raționa înseamnă a exclude. De multă vreme se consideră că e bine dacă gîndești, fiindcă de multă vreme e bine să te limitezi și să excluzi.“  Sînt toate incluse între principiile senzaţionalismului, din manifestul Senzaționalismul. Ele sînt în spatele construcţiei heteronimilor, individualităţi literare prin care poetul lusitan provoacă limitele convenţiilor literare ale modernităţii.

Odată ce Pessoa trece de la convingerile literare la cele politice, lucrurile se tulbură. Scrise la începutul secolului XX, textele lui politice sînt infuzate de un naţionalism de fond şi de convingerea supremaţiei culturale lusitane, dar nu numai. Aşa se face că nu o dată găsim în paginile lui afirmaţii care justifică agresiunile și cuceririle colonialiste, pagini în care subliniază datoria morală a „civilizatului“ de a-l coloniza pe cel funciarmente incapabil de progres. Edulcorează, apoi, imaginea colonialismului portughez, pe care o salvează invocînd  vocaţia de descoperitori:

„…nu ne-am implicat vreodată pentru vreun avantaj în războaie pur agresive, cu excepția celor care au pornit inevitabil din vocația noastră organică de descoperitori. Iar acestea din urmă s-au hrănit din atmosfera triumfală a fenomenului care le-a dat naștere. “ Sau, în late locuri, cum e de pildă un eseu inclus sub tematica Al Cincilea Imperiu,  justifică  pur şi simplu expansiunea colonială printr-un imperativ etic și alimentează, din subtext, un discurs rasist:

 „Există, în primul rînd, și aceasta ținînd de nevoia naturală a poporului de expansiune, ocuparea unor teritorii care sunt deșerturi, sau cu populații fie primitive, fie sălbatice. În această situație se află teritoriile în care condițiile climaterice sînt de natură să nu poată produce o rasă autohtonă capabilă de a se civiliza și a  progresa. Cazul Braziliei este tipic. Confirmă, cum am spus deja, conceptul lui Burckle, că teritoriile expuse unor excese climaterice, precum căldura intensă și umiditatea excesivă, nu sînt apte să creeze rase autohtone susceptibile de civilizație. Acestea sunt teritoriile pe care un imperialism de expansiune are, în mod absolut, dreptul să le ocupe. Destinul lor este tocmai ocuparea acestor teritorii. (…) De aceea, în aceste teritorii în sine incapabile să genereze o rasă civilizabilă trebuie, ca să existe civilizație, să apară un popor deja civilizat – adică nu doar în curs de civilizare, ci cu o naționalitate psihică pe deplin definită.  (p.290)

Toate aceste observații culminează cu justificarea a ceea ce el numește imperiului cultural portughez: „nu vrem să vărsăm nicio picătură de sînge; și în același timp nu ne dezbărăm de anxietatea umană a dominației“(…) „Vrem să impunem o limbă și nu o forță; nu ne facem ostilă nicio rasă, de nicio culoare, cum în general nu ne-am făcut vrăjmași, pentru că se poate să fi fost și noi uneori barbari, ca toți imperialii cuceririi, dar nu am fost mai mult, ci mai puțin decît alții, și nici nu ni se poate atribui cusurul că am fi exclus pe cei de altă culoare din casa sau de la masa noastră. Astfel, firea noastră ne pregătește pentru acea fraternitate universală pe care o proclamă teozofia și care este de atîta timp doctrina socială intimă a sectei Rozicrucienilor. “ (p.298)

Continuă, în aceeaşi direcţie vorbind despre imperialismul poeților vs imperialismul oamenilor politici, ca şi cum cele două ar exista în lumi paralele, teoretizează un melanj alunecos dintre mistică şi politică (preocupările lui Pessoa pentru mistică şi ezoterism sînt notorii) şi revine, printr-un soi de refren triumfalist, la datoria portugheză de a impune: „Plăcerea este pentru cîini, bunăstarea materială este pentru sclavi; omului îi revin onoarea și dominația.“ (p.300)

Între cele mai problematice convingeri sînt cele care împart umanitatea în stăpîni şi sclavi, gloate şi elite, insistînd pe un soi de sorginte  naturală a acestei stări, care ar avea drept consecință dominaţia primilor şi inutilitatea oricăror libertăți pentru ultimii. Iată ce scrie în Libertatea plebei (1917):

„La ce-i servește plebei vreuna dintre formele de libertate?La ce-i servește libertatea de a gîndi?La ce îi servește libertatea de a gîndi celui care, prin condiția sa socială, nu poate gîndi? De altfel, aceasta e o libertate care i se poate acorda pînă la un punct. (…) Nu trebuie să existe alt ingerință în viața plebei decît cea naturală: iar cea naturală este condiția inerentă de sclav în vremuri de sclavie; și condiția economică este cea inerentă celor obligați să presteze o muncă zilnică și manuală în vremuri de așa-numită concurență (concurență universală)“.

Fragmentele selectate vorbesc de la sine despre orientarea şi credinţele unui poet care cu cît se simte mai alienat, cu atît devine mai radical și mai înverșunat şi care pendulează tot mai des între pusee de grandoare şi umilinţă devoratoare. Un poet care trîmbiţează teorii despre dreptul celui puternic şi inutilitatea demnităţii pentru cel slab,  dar care o face, paradoxal, de pe poziţia unui inadaptat, în fond, măcinat, cum ştim,  de o timiditate maladivă.

PessoaSursa

Pentru cei interesaţi de preocupările oculte ale lui Pessoa, de pasiunea şi devotamentul lui pentru misticism, ezoterism şi teozofie, volumul are ce oferi. Texte care povestesc întîmplări paranormale al căror protagonist a fost, dar şi texte în care poetul teoretizează şi analizează doctrine mistice stau lîngă manifeste literare, scrisori către mamă şi către apropiați, chestionare literare şi eseuri pe teme politice.

Este un mozaic plin de contradicții, revoltător acolo unde pledează pentru o morală a dominației care frizează extremismul de dreapta,  provocator în paginile care fac apologia paradoxului şi neliniștitor în mult mai multe capitole decît te-ai fi putut aştepta doar citindu-i poemele. Incontestabil, volumul care descoperă convingerile şi credințele acestui poet din care Portugalia a făcut un soi de erou cultural naţional pune statura lui Pessoa într-o perspectivă diferită şi problematică, din multe motive, o perspectivă pe care e greu s-o ghiceşti doar din recuperările strict literare.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Puteți comanda cartea de pe librăria online Cărturești la prețul de 42 lei – aici. Dacă introduceți condul Bookaholic la finalizarea comenzii, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *