Peter Sloterdijk, profesor de estetică şi filozofie la Hochschule für Gestaltung din Karlsruhe, adversar al teoriei critice a Şcolii de la Frankfurt – inamic declarat al lui Jürgen Habermas –, i-a contrariat pe mulţi, în 1983, printr-un volum atipic, Critica raţiunii cinice. Se poate spune, pe bună dreptate, că omul cinic al sfârşitului de secol XX s-a regăsit mai mult sau mai puţin în această carte a demascărilor, a aparenţelor denunţate fără pic de jenă. Sloterdijk spune lucrurilor pe nume, este direct, frust şi lasă la o parte orice urmă de gingăşie, lucru vizibil mai ales în cea de-a doua parte a lucrării, în subcapitolele din Secţiunea fizionomică, ce poartă, ostentativ, titluri ca „Limba scoasă”, „Sânii”, „Cururile”, „Pârţul” etc. Critica raţiunii cinice, deşi poartă în ea sămânţa scandalului, este o carte care porneşte de la o premisă adevărată: „Doar cea mai mare impertinenţă găseşte cuvinte potrivite pentru realitate”.
În 1999, Sloterdijk surprinde din nou printr-un mic text – de nici 60 de pagini –, Reguli pentru parcul uman. Este vorba despre un text conceput pentru un ciclu de conferinţe despre actualitatea umanismului, ţinute în 1997 la Basel. Prin ce a scandalizat acest eseu de dimensiuni reduse? Prin mustrarea, aş spune, pe care Sloterdijk o aplică modernităţii – o lume din care s-au retras nu numai zeii, ci şi înţelepţii, şi în care noi am rămas singuri cu neghiobia noastră, ca să-l parafrazez pe filozoful german.
Reguli pentru parcul uman începe în forţă prin definirea umanismului ca vis „despre solidaritatea fatală a celor cărora le-a fost dat să poată citi” – în atare situaţie, nu e de mirare că naţiunea este considerată o „ficţiune eficientă a unui public cititor” – şi prin proclamarea filozofiei – care este un discurs despre iubire şi înţelepciune – ca adevăratul suport al umanismului. „Fantasma comunitară”, pe care şi noi o trăim din plin, deşi umanismul nu mai are nici un cuvânt de spus în prezent, este redusă, în mod totuşi plauzibil în contextul dat, „la modelul societăţii literare, în care, prin lecturi canonice, participanţii îşi descoperă iubirea comună faţă de nişte transmiţători care îi inspiră pe alţii”.
Trebuie spus că textele din toate timpurile, cărţile, sunt considerate de Sloterdijk, pornind de la o definiţie aparţinând poetului Jean Paul, nişte scrisori adresate unor prieteni necunoscuţi din prezent şi viitor: „Faptul că trimiţătorii nu pot şti cine vor fi adevăraţii lor primitori ţine de regulile de joc ale culturii scrise”. Astfel se încheagă, peste veacuri, o prietenie, bazată pe text, între iubitorii de cultură, numiţi îndeobşte umanişti. Iubirea pentru cultura clasică a fost cea care a stat la baza acestei prietenii, iar menţinerea vie a acestei culturi a fost principala preocupare a umaniştilor din toate timpurile.
Peter Sloterdijk (sursa)
Umanismul secolului al XIX-lea – umanismul de tip burghez – a constat, de pildă, în educarea tinerilor prin lecturi din clasici, dar şi prin lecturi naţionale. Iată, culturii clasice i s-a alăturat şi nevoia de afirmare naţională. Fenomenul nu surprinde, în măsura în care, între 1789 şi 1945, umanismele naţionale au cunoscut perioada lor de glorie. Sfârşitul epocii umanismului naţional-burghez a însemnat, crede Sloterdijk, şi sfârşitul umanismului:
„Prin răspândirea medială a culturii de masă în lumea întâi de după 1918 (radio) şi după 1945 (televiziune) şi mai mult prin revoluţiile informaţionale actuale, coexistenţa oamenilor în societăţile actuale a fost pusă pe baze noi. Acestea, după cum se poate vedea cu ochiul liber, sunt categoric post-literare, post-epistolografice şi deci post-umaniste”.
Literatura, în prezent, la început de secol XXI, „s-a resemnat la rolul unei subculturi sui-generis”. Dacă în trecut, umanismul a reprezentat acel angajament de a-l recupera pe om din starea de barbarie, de a-l ameliora prin text, prin lectură, prin carte – cu alte cuvinte, de a-l domestici –, în prezent, prin detronarea actului lecturii din preocupările de bază ale omului modern, umanismul şi-a pierdut acest statut. Nimeni nu poate contesta acest lucru, este o evidenţă greu de negat, în ciuda statisticilor care indică, din vreme în vreme, o scurtă creştere a numărului de cititori. De fapt, nimic nou sub soare. În Roma antică, de pildă, „tendinţele îmblânzitoare” coexistau cu cele „bestializante”, adică cu spectacolele sângeroase din arene. Cultura modernă, crede Sloterdijk, a atins acest nivel de bestializare din Roma antică, lucru vizibil în consumul din ce în ce mai mare de produse de tipul „Chain Saw Massacre Movies”.
Criza umanismului a fost semnalată cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, în 1946, de către Martin Heidegger în a sa Scrisoare despre umanism. În celebra Scrisoare, Heidegger nu ezită să denunţe umanismul ca element nociv pe termen lung, pentru că, timp de două mii de ani, a provocat un vid de gândire. Principala eroare a constat în considerarea omului ca animal raţional, căci diferenţa dintre om şi animal este văzută drept una ontologică, nu una specifică sau generică. Folosind imagini din sfera păstoritului şi a idilicului, după cum bine sesizează Sloterdijk, Heidegger ridică miza jocului, considerând că principala misiune a omului este aceea de „a păstori fiinţa”, adică de „a păzi fiinţa şi de a fi la înălţimea ei”. Peter Sloterdijk are dreptate să afirme că: „Heidegger vrea un om mai supus decât un simplu cititor”. În această postură, omul devine „un vecin al fiinţei”, este înnobilat în mod neaşteptat. În ciuda acestor pretenţii, problema rămâne viabilă:
„Ce-l mai îmblânzeşte pe om dacă umanismul ca şcoală a îmblânzirii umane eşuează? Ce-l îmblânzeşte pe om dacă eforturile de autoîmblânzire depuse de el până acum nu au făcut din el decât factorul preluării puterii asupra a tot ce există?”
Întrebările acestea sunt mai mult decât justificate, mai ales în contextul postbelic, când rănile provocate de cea de-a doua conflagraţie mondială erau încă proaspete, iar îndoiala în privinţa umanului, a umanismului, era cu atât mai justificată.
Nu numai Heidegger a avut îndoieli în ceea ce priveşte calităţile umanismului, ci şi, înaintea lui, Nietzsche. În Aşa grăit-a Zarathustra, Nietzsche, prin personajul său, pune la îndoială, ba chiar critică dur procesul de îmblânzire a omului. E vorba de o neîncredere acută în orice tip de cultură umanistă, cultură care, în fond, se bazează pe un conflict între „diferiţi amelioratori şi între diferite programe melioriste”. Ca să nu existe urmă de amăgire în ceea ce priveşte partea întunecată a umanismului, Sloterdijk, în bună tradiţie nietzscheană, propune teza următoare: „…oamenii sunt animale dintre care unele le ameliorează pe semenele lor, în timp ce altele sunt ameliorate”. Altfel spus: „omul reprezintă pentru om forţa superioară”.
În epoca actuală, ca şi în cele precedente, este vizibilă lupta din mediile vremii dintre impulsurile de îmblânzire şi cele de bestializare. Iar în Antichitate, cartea a pierdut lupta împotriva teatrului. Ce se va întâmpla în prezent? Care va fi viitorul omenirii în contextul acestei lupte? Se va ajunge la o ameliorare a speciei umane pe cale artificială? Vom avea de-a face cu o dominare a bestialităţii prin intermediul tehnicii ca în, de exemplu, Portocala mecanică de Anthony Burgess?
În stilul său polemic, prin această perspectivă inedită asupra umanismului – considerând umanitatea un parc tematic în care oameni păzesc alţi oameni şi îi îngrijesc –, Peter Sloterdijk aduce în prim-plan o problemă gravă, generatoare de conflicte: „inegalitatea actuală a oamenilor în faţa ştiinţei dătătoare de putere”, inegalitate care îşi are originile în acea diferenţiere din vremuri imemoriale dintre cunoscătorii de litere şi analfabeţi.
Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman, traducere de Ion Nastasia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 78 p.
