Mi-era dor de teatru. Tare dor. Așa că invitația la spectacolul Piesă pentru frate și soră a picat ca un semn bun – și-așa tot plănuiam să ajung la această adaptare teatrală de prin noiembrie-decembrie anul trecut, atunci când a avut premiera. Nu de alta, dar Tennessee Williams este unul dintre dramaturgii mei preferați, iar Piesă pentru frate și soră (în original, The Two-Character Play sau Out Cry) nu a mai fost montată până acum la noi, din câte știu eu – oricum, aceasta nu face parte din acele piese-vedete ale sale, precum Un tramvai numit dorință, Menajeria de sticlăVacanța romană a doamnei StoneNoaptea iguanei, Dulcea pasăre a tinereții, Pisica pe acoperișul fierbinte ș.a.m.d.

Un plus era nota autobiografică: Williams s-a folosit de relația foarte strânsă cu sora sa, Rose, pentru a construi cele două personaje, frate și soră, de problemele ei mintale pentru a trasa starea psihică a personajelor, de familia sa disfuncțională pentru a plăsmui una asemănătoare pentru Felice și Claire, etc. Apropo, se spune că autorul american ar fi lucrat la această piesă timp de zece ani, rescriind continuu. Piesă pentru frate și soră face parte din creațiile sale târzii, atunci când se depărta de stilul său inconfundabil din, să zicem, Un tramvai numit dorință, și se apropia ceva mai mult de alți scriitori, precum Beckett și Pinter – mai ales filonul beckettian (deja mult prea uzatul termen de „absurd” alăturat numelui lui Beckett) este relativ ușor de identificat în textul acesta.

Așa că aveam toate datele necesare pentru a merge ieri seară, la Sala Mică a Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București, să văd cum a fost pusă în scenă această piesă de către regizoarea Iris Spiridon, cu Istvan Teglas și Ioana Mărcoiu în cele două roluri și o scenografie semnată de Cristina Milea.

Dacă vreți un „verdict” din capul locului, atunci vă spun că Piesă pentru frate și soră este un spectacol incomod, puternic, dur, care m-a provocat, continuu și constant (în momentul vizionării, dar și după), și care m-a angoasat. Nu știu în ce măsură ar putea fi îmbunătățită partea regizorală, însă am apreciat interpretarea celor doi actori (mai ales pe cea a Ioanei Mărcoiu, tocmai pentru că a fost o surpriză plăcută, nu am mai văzut-o până acum într-un spectacol) și am adorat găselnița scenografei Cristina Milea.

piesa pentru frate si sora 1

Pornesc acum de aici, de la scenografie. Cristina Milea a creat un fel de cutie de carton cu imagini 3D (file), desprinse parcă dintr-o carte de povești, pe care actorii le schimbau periodic când voiau să schimbe decorul, și care funcționează, totodată, ca spațiu de delimitare a pieselor (pentru că da, textul merge pe ideea de piesă în piesă, teatru în teatru). Pe de o parte, cutia plasată în mijlocul scenei este acoperită, la început, cu o pânză neagră pe care scrie, sugestiv, Tennessee + Rose, și are, în dreapta ei, un scaun impunător; de cealaltă parte, când actorii Felice și Claire își joacă piesa, cutia se transformă, prin înlăturarea pânzei și montarea filelor, în zona realității spectacolului.

Așadar, avem un decor minimalist, dar nu totul mizează pe imaginația spectatorului. De altfel, faptul că actorii se mulează pe spațiul îngust al dreptunghiului respectiv, că sunt obligați să se așeze și să-și ducă rolurile în genunchi, mi se pare la fel de creativ, te duce cu gândul la teatrul de păpuși, care poate fi o altă modalitate de interpretare a secvențelor respective. Chiar dacă asta le îngreunează interpretarea, mie mi s-a părut că, în același timp, le dă ocazia de a-și demonstra talentul într-o situație atipică, ceea ce și fac, căci cei doi reușesc să tensioneze sau să amuze publicul.

piesa pentru frate si sora 2

Și acum să încerc să dezleg puțin „subiectul”. Felice intră pe scenă și ne anunță că va juca, împreună cu sora sa, Claire, într-o piesă în care amândoi vor avea aceleași nume, scrisă de el însuși. Implică spectatorii (reali sau imaginari, cum doriți) și îi sfătuiește să-și imagineze că văd în față o cortină roșie sau mov, care se ridică încet, dintr-un teatru elisabetan (nu Shakespeare, precizează). Curând, va apărea și Claire, într-o rochie vaporoasă, cu o diademă pe cap, părul răvășit și o privire rătăcită. Împreună, vor aduce în discuție condiția actorului (prizonier, condamnat fără scăpare, un personaj atipic în societate), rolul teatrului (teatrul complet, teatrul ca închisoare), sarcinile spectatorilor, implicarea presei în procesul artistic – teme mari, contemporane, necesare, care pot stârnite conversații controversate după aceea :). Părăsiți de directorul teatrului, pe o scenă goală (sau plină de stafiile interioare), într-un spațiu abandonat, vor da, la insistența fratelui, o ultimă reprezentație.

În piesa din piesă avem un cuplu omonin (frate-soră) solitar, într-o casă teribilă, cea în care tatăl a ucis-o pe mamă și apoi s-a sinucis, aruncându-se de la fereastră – este sugerat și că cel puțin unul dintre cei doi copii, Felice, a fost implicat, într-un fel sau altul, în toată afacerea. Frica îi stăpânește și le amortizează sau, dimpotrivă, le amplifică simțurile – frica de ceilalți, frica de singurătate, frica de viață, frica de ce e nou și necunoscut, frica de a fi judecat, etc. Lupte interioare sau exterioare – cred că singurul lucru care nu mi-a plăcut deloc din acest spectacol au fost tușele puțin prea groase în ceea ce privește violența lui Felice revărsată asupra surorii sale (deși, sigur, caracterul său impulsiv trebuie să iasă la suprafață pentru a deschide noi uși de interpretare). Jocul dintre realitatea scenei și realitatea piesei se schimbă periodic, întotdeauna unul dintre cei doi întrerupe brusc piesa din piesă și „împrumută” atribute celuilalt – de exemplu, dacă în piesa pe care o joacă Felice și Claire, ea este cea care nu se poate desprinde de locuința părintească, cea căreia îi este foarte greu să iasă afară, în cealaltă, el este cel care nu vrea să părăsească teatrul, cel care pretextează că au fost închiși acolo, iar ea își dorește eliberarea. Poți ajunge, astfel, la concluzia că este un spectacol despre viață, cu tot ce are ea mai dur, despre fragilitatea vieților noastre, despre nesiguranțe și colivii… he, he, și câte alte chei pot fi găsite!

piesa pentru frate si sora

Povestea se construiește, încet, încet, și, oricât de obscură sau ermetică ți se poate părea piesa la început, cred că reușești să îi dezlegi „misterul” până când ieși din sală. Mă rog, asta nu înseamnă că nu este tributară absurdului, că nu este o piesă greu de digerat, că alienarea celor două personaje nu va fi greu de digerat. Nu pleci vesel de la Piesă pentru frate și soră, asta e clar. Dar prefer ca un spectacol să mă bulverseze, să mă izbească puțin, să mă gândesc la gesturile personajelor de pe scenă și după aceea, să rememorez textul și să-mi justific niște lucruri, să analizez lucrurile puțin, decât să plec ca o floricică fără să fi făcut niciun „efort” (bine, și tipul acela de spectacole ușurele sunt benefice, din când în când 🙂 ).

Ar mai fi multe de spus despre interpretările celor doi actori, Istvan Teglas și Ioana Mărcoiu, despre textul lui Tennessee Williams, despre lumină și muzică ș.a.m.d. Însă las cele câteva impresii aici, în forma aceasta, și vă recomand să mergeți să vedeți și să simțiți pe propria voastră piele. Nu cred că există călduț pentru montarea aceasta, ori vă va plăcea, ori nu. Ține de voi și de gusturile voastre.

 

P.S.: Atât de mult m-a „muncit” piesa aceasta, încât am uitat complet să fac câteva fotografii. Le „împrumut” pe câteva dintre cele realizate de Florin Ghioca.

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *