Salman Rushdie se află cu certitudine pe lista celor mai iubiți autori contemporani, multe dintre titlurile sale primind premii dintre cele mai importante, cum ar fi Booker Prize pentru Copiii din miez de noapte sau Whitbread Prize pentru Ultimul suspin al Maurului. Deși este cetățean englez, s-a născut în India, iar atracția Orientului nu lipsește în niciunul dintre volumele sale. Apărut în 2009, romanul Seducătoarea din Florența de Salman Rushdie este un basm care amintește de 1001 de nopți, căci forța de atracție a poveștii este la fel de importantă, ea fiind cea care poate schimba destinele oamenilor.

După cum în lumea basmului contează mai puțin ceea ce există în realitate, accentul fiind pus pe ceea ce considerăm real, și  Seducătoarea din Florența de Salman Rushdie ne aduce în fața ochilor personaje a căror existență materiale este pusă sub îndoială. Împăratul Akbar cel Mare își inventează o soție preferată pe care ceilalți o văd cu greu, ea având, mai degrabă, consistența unei umbre.

În momentul în care femeile familiei se hotărăsc să se coalizeze pentru a-l îndepărta pe împărat de pericolul de a se îndrăgosti de stră-mătușa sa, Qara Köz, a cărei poveste este spusă de italianul ce pretinde a-i fi nepot împăratului, Abkar tocmai conștientizează că s-a îndrăgostit de frumoasa fără seamăn din poveste, iar ea îi ia pe dată locul soției imaginate. Nu este nevoie de nimic mai mult decât de concentrarea atenției asupra unui detaliu al poveștii pentru ca el să devină real. Cazul pictorului îndrăgostit de tablou, care se ascunde pe sine în rama picturii pentru a fi alături de imaginea creată este doar un alt exemplu.

De altfel, problema identității și a sinelui este tratată la începutul romanului Seducătoarea din Florența de Salman Rushdie, când împăratul, care se referă la sine doar prin plural, neputându-și concepe, prin tradiție, existența în afara limitelor misiunii sale de reprezentant al poporului, se hotărăște ca, în intimitate, să încerce să pronunțe pronumele „eu”. Revenirea la sine este asociată cu iubirea, cu existența în cuplu. Însă, având în vedere faptul că nici măcar soția sa imaginată nu reușește să înțeleagă motivația aflată în schimbarea pronumelui folosit, acesta renunță la experiment și nu se mai gândește niciodată la sine altfel decât la un „noi”. Identitatea împăratului este a comunității, acesta trăiește ca o sumă a tuturor supușilor săi, motiv pentru care poveștile altor oameni sunt, inevitabil, povești ale sinelui. Tocmai de aceea poate interveni atât de ușor în universul descris pentru a-i da realitate prin imaginație.

Pe de altă parte, împăratul nu este numai întruparea tradiției și a respectului pentru înaintași, el este și un vizionar. Tocmai de aceea, în timpul domniei sale în care predomină calmul și prosperitatea, sunt susținute două tabere filozofice, cea a băutorilor de apă și cea a băutorilor de vin, care stau și dezbat regulile conduitei morale.

Aflat în fața lor, împăratul nu ezită să se întrebe dacă nu cumva religia este doar un bun moștenit, o tradiție ca toate celelalte, pe care le-o impunem urmașilor noștri. „Voia, de exemplu, să afle de ce ţineau oamenii de o religie nu pentru că era adevărată, ci pentru că era credinţa strămoşilor lor. Era credinţa doar o tradiţie de familie, nu credinţă? Poate că nu exista nicio religie autentică, numai această eternă moştenire. Iar greşelile pot fi lăsate moştenitorilor la fel de uşor precum virtuţile. Să nu fi fost credinţa altceva decât o greşeală a străbunilor noştri? Poate nu exista nicio religie autentică. Da, îşi dăduse voie să gândească aşa ceva.

Voia să poată spune ciuva despre bănuiala pe care o avea că oamenii îşi creaseră zeii şi nu invers. Voia să poată spune că omul era în centrul tuturor lucrurilor, nu Dumnezeu. Omul era la mijloc şi jos şi sus, omul era în faţă şi în spate şi pe margine, omul era şi înger, şi demon, şi miracol, şi păcat, omul şi numai omul, aşa că de-acum înainte să nu se mai construiască decât temple închinate umanităţii. Aceasta era ambiţia sa cea mai tainică: să pună bazele religiei omului.”

Printre marile sale drame se numără și aceea a urmașilor. Deși are trei fii, acesta nu-i consideră demni de tron. Toți sunt bețivi și desfrânați, iar unul este epileptic. Abkar nu are încredere că nu-l vor trăda sau că vor reuși să mențină pacea în ținut. Tocmai de aceea nu ne poate surprinde deschiderea cu care împăratul îl primește la curte pe Mogul dellʼAmore, cel care pretinde a-i fi unchi. Străinul are, spre deosebire de fiii săi, două calități: știe ce urmărește și este capabil să spună povești care să-i încânte atât de tare pe ascultători, încât aceștia să le considere reale.

Povestea frumoasei Qara Köz și a bărbaților care au iubit-o și au ajutat-o să trăiască departe de familie, îngăduindu-i acesteia să-și satisfacă dorința de noutate și pasiunea pentru cunoaștere, ne aduce în Italia familiei de Medici. Abia din acest punct putem spune că tema diferențelor care survin între Orient și Occident începe să fie exprimată în mod direct. Ajunsă în Florența, femeia a cărei frumusețe angelică duce la dobândirea unui nou prenume este considerată, în primă instanță, o sfântă.

Fascinația pe care reușește să o exercite asupra celor din jur este atât de mare, încât nimeni nu-i poate rezista. Occidentul este însă văzut ca un spațiu mai lipsit de statornicie decât iubirea unei femei frumoase, căci nu de mult este nevoie ca, din sfântă, Qara Köz să ajungă să fie considerată vrăjitoare. Și Occidentul pare a fi foarte credul când vine vorba de puterea imaginației, însă este mult mai răzbunător, mai iute la mânie și mai puțin detașat în judecată.

Neîncrederea față de poveste are însă consecințe tragice. Nu numai că povestitorul nu mai poate spune sfârșitul basmului, dar întregul oraș este pustiit. Seceta spulberă liniștea împăcată a locuitorilor care nu au vrut să se încreadă în magia poveștii care se încheie apocaliptic: „Viitorul nu avea să fie ceea ce sperase el, ci un tărîm arid, duşmănos şi potrivnic, în care oamenii vor supravieţui cum pot şi îşi vor urî vecinii, îşi vor dărîma locaşurile de cult şi se vor omorî din nou unii pe alţii […]. Brutalitatea – nu civilizaţia – va domni în viitor.”

Deși povestea din Seducătoarea din Florența de Salman Rushdie este greu de urmărit în primă instanță din pricina schimbărilor planurilor temporale și a dificultății în reținerea numelor personajelor, ea devine cu adevărat fascinantă după primele cincizeci de pagini, când cititorul are dificultăți la fel de mari ca împăratul în a mai distinge realitatea de imaginație, neavând ce face altceva în afară de a se abandona hedonistic în mrejele poveștii.

 

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *