„Am încercat să le spun/ că există și poeți vii”, versul lui Andrei Bodiu rezumă și punctează miza acestei rubrici, aceea de a aduce în atenția cititorilor cele mai recente lucruri în materie de poezie. Cine și cum scrie în România la ora actuală? Dar în alte țări? Încotro se îndreaptă poezia? Bookaholic vă invită să descoperiți, printr-un episod săptămânal, răspunsurile la aceste întrebări.
Radu Nițescu s-a născut în 1992 în București, a urmat cursurile Facultății de Litere, iar în prezent colaborează cu revistele „Poesis internațional” și „Zona nouă”. A coordonat un atelier de creative writing alături de Andrei Dósa și a început recent să organizeze lecturi de poezie/ spoken word de tip open mic în Londophone.
A debutat cu gringo (CDPL, 2012), remarcându-se, la numai 20 de ani, ca unul dintre talentele sigure ale „noului val”, deși volumul este destul de locvace, iar din el transpar anumite stângăcii de început și influențe marcate din Ginsberg sau Bukowski.
Patru ani mai târziu, Radu Nițescu revine prin Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016) cu un discurs întru totul original, cumva insular în poezia tânără de azi. De fapt, e impropriu spus „discurs”, întrucât lui R.N. tocmai discursivitatea pare să îi repugne și asta încearcă să deconstruiască, preferând detașarea și o nonșalanță bine jucată pentru a livra, cu o naturalețe emoționantă, secvențe din viața de zi cu zi, care sintetizează compușii unei poezii de notație altoită pe fondul unei sensibilități pline de contradicții. Tranzitivitatea textelor se produce prin focalizarea pe realitățile biograficului și pe acel puls, pe acea cadență a trăirilor pe care ți-o dau doar momentele de introspecție bruscă și dureroasă. Astfel, fie că e vorba de un fapt cotidian, o amintire, o imagine pasageră, deci de aspecte aparent banale, Nițescu face din fiecare lucru un construct poetic de frumusețea și perfecțiunea formală a unui origami. Căci, și la nivelul structurii textelor, avem de-a face cu arhitecturi și mozaicări ingenioase, un extraordinar simț al limbajului și o intuiție a muzicalității care îl individualizează printre poeții promoției sale. Apropiindu-se doar atât cât trebuie, asemeni unui cascador profesionist, de formele fixe și de ritmurile unor structuri clasice precum vilanela, autorul Dialecticii urșilor pune la bătaie un instrumentar variat prin care ni se arată odată cu acest volum ca un poet pe deplin format, stăpân pe mijloacele sale, unul care, alături de Alex Văsieș (ce a debutat în același an cu Lovitura de cap), rămâne un reper în poezia tânără de azi.
Ce trist e cînd știi că ei toți așteaptă
o glumă și toate glumele lumii
ți se par răsuflate, și patul își
pierde bruma de elasticitate
și iar nu adormi, deși te zgîrie
somnul cu gheruțele lui de pumă.
Pereții nu știu nimic, dar știu c-acum
ești legumă, și șușotesc între ei
la intervale regulate. Asculți
și ți se rupe de orice formă de
posteritate, mai bună ar fi o
baie cu spumă. Cînd lași să se adune,
se adună, lună după lună,
și e trist și adevărat, mai mult
trist decît adevărat, deodată puterile
te lasă, și iei tramvaiul două stații
de la mega image pînă acasă.
Aprilie e crud și-ncepe să miroasă
a vară în RATB, au înflorit tufișurile,
tu te faci că nu-ți pasă. Te uiți
cînd la chinezoaica bătrînă,
cînd la aurolacul fără o mînă,
cînd pe geam, la linia blocurilor,
ce-mi spui tu mie, e tot mai rău
și tot mai rău o să fie.
Radu Nițescu
din volumul „Dialectica urșilor”
Fotografie preluată de pe pagina de Facebook a lui Radu Nițescu
Credit foto imagine principală: Darius Ciupureanu
