Menno Wigman (n. 1966, Beverwijk, Olanda) este una dintre vocile cele mai importante ale literaturii olandeze contemporane, fiind un scriitor activ și complex, al cărui profil relevă influențe diverse, atât din zona literară, cât și din muzică. A publicat mai multe volume de poezie, printre care ‘s Zomers stinken alle steden (Vara toate orașele put, 1997), Zwart als kaviaar (Negru precum caviarul, 2001), Mijn naam is Legioen (Numele meu este Legiune, 2012), eseuri, dar și unul de proză, Het gesticht (Instituția, 2006), scris în urma celor trei luni petrecute într-un ospiciu de lângă satul Den Dolder, în cadrul unui program de rezidență. Premiat la numeroase festivaluri naționale și internaționale, Menno Wigman a coordonat câteva antologii și este traducătorul în olandeză al lui Charles Baudelaire, Gérard de Nerval, Rainer Maria Rilke, Thomas Bernhard și alții.
Poezia lui Wigman prinde contur prin relatarea unei vieți trăite la nivel epidermic, în sensul simultaneității senzațiilor cu efectul lor imediat – unul vătămător, de cele mai multe ori. Atitudinea poetului este cea a unui damnat seducător, a unui dandy al deziluziei, absorbit de existența sa haotică și turbulentă până în punctul în care orice tangență cu spațiul exterior și indicii acestuia (oameni, locuri) înseamnă expunere și, implicit, vulnerabilitate, suferință. Se suferă mult în poemele lui M.W., acest fapt devenind o activitate în sine și, totodată, un combustibil al creației. Se tânjește, se rememorează, se scormonește în rană, se suprainterpretează cu un masochism înduioșător, care amintește de voluptatea dark, de poète maudit a simboliștilor. Asemenea undelor seismice care cresc în intensitate pe măsură ce se distanțează de hipocentru, fiecare trăire sau impresie ia proporții odată cu vulcanismul confesiunii, rezultând în tot atâtea scenarii intense și torsionate la nivel afectiv. Fiind un maestru al versificației și un bun chimist al substanțelor poetice, Wigman dozează cu rafinament și precizie cantitățile de ironie și sinceritate, de cinism și melancolie, de romantism și seninătate, pulsiunile lirice și rigoarea formală, sintetizând compușii unui discurs bine închegat, limpede, capabil să sensibilizeze prin acuitatea viziunii și prin spectacolul emoțiilor umane pe care îl regizează atât de bine.
În concluzie
Am cunoscut tristețea centrelor de copiere,
a oamenilor invizibili cu ziare îngălbenite,
mame ochelariste care și-au schimbat adresa
mirosul hârtiei cu antet, al extraselor de cont vechi,
al declarațiilor de venit și al contractelor de închiriere,
cerneală umilitoare care atestă că existăm.
Am văzut noi suburbii prosperând și totuși moarte,
în care oamenii fac tot posibilul să pară oameni,
strada să creeze impresia corectă a unei străzi.
Pe cine copiază ele? Eu pe cine copiez?
Un tată, o mamă, lumea, ADN-ul,
iar tu stai acolo, mândru de numele tău glorios,
și capul burdușit cu speranțe bine ticluite
de odihnă, promovare, copii și grămezi de bani.
În timp ce eu, închis în cântecele mele ca-ntr-o cușcă,
tânjesc după ceva nou, de-ar mai fi ceva nou de spus.
Lumină. Cer. Dragoste. Boală. Moarte.
Am cunoscut tristețea centrelor de copiere.
traducere de Anastasia Gavrilovici
