Adrian Diniș (1986-2018) s-a născut și a trăit în București, unde a absolvit Universitatea Româno-Americană, iar apoi a urmat cursurile Facultății de Literatură Universală și Comparată a Universității din București. A debutat cu Poezii odioase de dragoste (Vinea, 2010), iar de atunci a mai publicat texte în diverse antologii de poezie sau proză, printre care și Cele mai frumoase poeme din 2010 (Tracus Arte, 2011), Cu faţa la perete (Brumar, 2013), Bungalou 6 (Mirador, 2016). A fost una dintre cele mai constante și vii prezențe în cadrul Clubului de lectură Institutul Blecher, unde a citit în mai multe rânduri și a participat activ la discuțiile aplicate pe text de după lecturile invitaților.

Puține sunt cărțile din care să transpară atât de clar o imensă și autentică poftă de scris și de trăit cum se întâmplă în Poeziile odioase de dragoste ale lui Adrian Diniș. Discursul lui are ceva din violența latentă, acalmia derutantă și imprevizibilul vulcanilor activi, coagulânu-se când în jurul unor narațiuni grave, contorsionate, febrile, jalonate de subiecte mari precum moartea, sensul vieții, Dumnezeu, când în jurul osaturii delicate a poveștilor de dragoste adesea neîmplinite sau prea devreme încheiate. De aici și oscilațiile de intensitate și de ton, textele sale urmând cu precizie o partitură tematică în care marile necunoscute existențiale se intersectează cu detalii mărunte, la limita cu insignifianța uneori, dar care umplu spațiul poetic cu emoție.

Deși cu preponderență narative și locvace, poemele lui Adrian conțin secvențe contrase, de o precizie și o cruzime tulburătoare, care contrapunctează frumos momentele de expansiune și candoare. Poezii odioase de dragoste este omogenizat de frisonul thanatic ce traversează volumul de la un capăt la celălalt, însă fără a cădea în meditații patetice sau voit profunde, ci, dimpotrivă, privilegiind tonul degajat, jucăuș și ironic prin care parcă subminează gravitatea problemelor. În majoritatea poemelor, scriitura este torențială, din ea răzbătând o anume urgență a confesiunii, o nevoie de a spune tot cât mai repede, dar și un exces de simțire, o hipertrofiere a realității care este adesea markerul poeților înzestrați cu un surplus de trăire, cu o anume optică asupra vieții și a scrisului, între care nu există linie de demarcație. Autoreferențială sau populată cu personaje care îl obsedează, pline fie de o  surescitare veselă, fie de o oboseală și o melancolie sfâșietoare, controlând supapa prin care se infiltrează elemente din sfera semantică a bolii  și a morții, poezia lui Adi nu este una morbidă sau descumpănitoare. Dimpotrivă. Debordând de elan vitalist și tinerețe, poezia lui Adrian reușește să acopere neajunsurile vieții și să o arate într-o altă lumină, înfrumusețând-o, așa cum pe unele blocuri iedera proliferează și acoperă în întregime zidurile scorojite și mâncate de umezeală.

 

Mamă, mamă

Pat de bebeluși din care am încercat și eu
să evadez ca dintr-o închisoare. N-am să mint,
căzăturile n-au fost întotdeauna ușoare.

Eu am investigat uciderea micii sirene.
Răpirea micului prinț. Mi-a ocupat toată copilăria.
Mint! Copilăria mea n-a durat mai mult decât
somnul întrerupt al părinților mei, decât scâncetul meu
liniștit de sânul cald și apoi de biberon.

Încerc să-mi dau seama dacă s-a petrecut ceva
în afara terenului de fotbal al copilăriei mele.

Nu am făcut niciun om de zăpadă,
dar am crezut în Moș Crăciun. Am investigat
și uciderea lui.

Toți mint când vorbesc despre mame.
Eu n-am să. Mama nu mai e frumoasă, dar a fost
frumoasă. Cea mai, mai ales când era însărcinată
cu mine. A fost și mai când m-a sărutat.

Pentru că atunci când m-a sărutat la maternitate
am fost cel mai fericit bărbat și se poate ca până și tata
să fi fost gelos pe mine și să nu-i fi trecut nici până azi.

O, ce mint! Mama a fost doar frumoasă
și acum e doar bună ca pâinea caldă
are glasul obosit și se supără din orice.

Și pe bune că mama se poate să se transforme
între-un aspirator gigantic. Mama încerca
să ne vindece de iubiri ratate cu ceaiuri,
plăcinte cu brânză sau orice alt fel de mâncare.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o.
Și tot ea a luat cârpa uitată în colțul camerei
ca să spele singură pe jos și uneori o vedeai
când spăla cu rochia de pe ea.

Poate ar fi mai bine să mint
să spun că mama s-a transformat într-o zână
și toate obiectele casnice au prins viață
și au făcut toate treburile în locul ei. Că eu
n-am să mă transform într-o și mai mare dezamăgire.

Cine ar avea inima să șteargă cu mopul lacrimile ei?
Cine altul n-ar avea inimă în afară de mine?
Am crescut. Năzbâtiile mele n-o mai bucură,
iar poeziile mele o fac să plângă.

Mama plânge cu vin și tatei îi plăcea să bea
dar nu-mi explic de ce și eu fac asta.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o
și ea ne-a ținut pe toți sub masă ca în pântec
deasupra străluceau un cuțit și tinerețea
și lucrurile care rămân mai bine nespuse.

 

din Poezii odioase de dragoste (Vinea, 2010)

Anastasia Gavrilovici

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *