Livia Ștefan s-a născut în 1982 în Giurgiu și a „imigrat” în 2007 în București. A debutat în 2012 cu volumul re.volver (apărut la CDPL), care anunța o voce bine articulată, puternică, însă poate puțin prea ancorată în retorica „fetelor rele” de după 2000. A mai publicat poeme și povestiri în diverse reviste, dar și pe site-uri culturale (LaPunkt, Liceul Cosmic, Subcapitol), colaborând, când și când, cu trupa Oedip Piaf. Anul acesta a participat la atelierele de traducere organizate de ICR Stockholm și a fost invitată la Cosmopóetica, unul dintre cele mai importante festivaluri de poezie din Spania.
Livia Ștefan revine cu un al doilea volum, Lolita32 (Casa de Editură Max Blecher, 2016), mai contras și mai coerent, ordinea textelor din carte dând senzația de stabilitate și soliditate a unui bloc din piese lego. De pe el, poeta pare că dirijează explozii și jocuri violente, orchestra macabră a realului și puseurile (auto)destructive, momentele de panică și de liniște, ca în celebra scenă din V for Vendetta. Textele din acest volum sunt cu predilecție epice, redând, mai degrabă prin narațiuni contorsionate decât prin confesiune, filmul contactului uman cu realitatea virusată, agresivă și sufocantă. Perspectiva este cea a unei feminități ultragiate, dar care nu se lamentează, ci consemnează, cu o anumită nonșalanță, evenimente, imagini, figuri și experiențe care se înscriu în zona traumei, a suferinței și a alienării. Originalitatea Liviei Ștefan se datorează poate în primul rând distanțării de clișeele poeziei feminine (exhibarea sexualității, visceralitatea, vulgaritatea limbajului etc.), dar și dozajului excelent de sensibilitate, observație caustică și introspecție autoironică. Astfel, Lolita32 propune un discurs alert și alarmant, în care asocieri oximoronice de tipul forță torențială-fragilitate, spasm-relaxare interioară, atac-apărare fixează cadrul propice unui posibil reviriment în scriitura feminină contemporană.
nopțile prin orașul ăsta
pe tine cum te doare când doare?
îți simți părul căzând
unghiile crescând?
când plouă îți întorci și tu fața în sus?
când nu vine nimeni îți apeși singur pe pleoape?
dacă te strigă cineva de la o mie de kilometri distanță
vezi locul de unde urletul începe?
ești oare cel mai tăcut dintre oameni?
cum te doare pe tine
pe cine plângi tu
pe morți sau pe vii?
după ce întinzi mâna?
merg prin orașul ăsta
nopțile
cumpărându-mi niște țigări
fumându-le
și știu că așa se termină încă o zi
fără remușcări, furie, disperare
încercând să-mi dau seama ce-i așa aglomerat și
zgomotos tot nimicul ăsta
toți vorbind deodată
toate trupurile tânjind în somn
toți zăcând ca niște legume
așteptându-și rândul pe tocător
locul în castron
visând o altă dimineață teribilă în care altcineva
să le respire
liniștit în ureche
pe tine cum te doare?
merg nopțile prin orașul ăsta
cumpărându-mi niște țigări
fumându-le
din Lolita32
este oarecum inviorator sa vezi ca,totusi,mai exista oameni (fete,in mod deosebit!) care se simt inconfortabil in acasta lume! Aceasta,deoarece dincolo de un anumit grad de destructurare a fiintei interioare,omul se simte chiar fericit,atunci cand se simte ciopartit in propria lui lume interioara! Cica…’asa era planul divin’!: caci prin astfel de ‘manevre’ ajungea mai repede un ‘duh pur’!- numai bun pentru admiterea in raiul duhovnicit!