Merlich Saia s-a născut în 1982 în București și a publicat în 2014 garda de corp (Tracus Arte), volum distins cu Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Dedublarea subiectului poetic (anticipată de altfel și de recurgerea la un pseudonim) este principiul fondator al cărții ce se constituie sub forma unui amplu poem narativ, având în centru o realitate reductibililă la un singur raport fundamental între „garda de corp” și „șeful”. Astfel, coloana vertebrală a textelor este alcătuită din notații ce transcriu geometriile contondente ale relației dintre garda de corp și superiorul acesteia, relație capabilă să amorseze un discurs schizo, când autoreferențial și confesiv, când analitic, de o feroce luciditate.
În poezia lui Merlich Saia, văzul e un simț totalizator, un exponent al unei conștiințe surescitate, care investighează și consemnează parametrii în care se desfășoară viața șefului, observațiile sale având un caracter cvasiduplicitar, polarizându-se între grija exacerbată și ură. Garda de corp scanează spațiul înconjurător, notează temperatura șefului și bătăile inimii sale, îi veghează respirația, îi cântă să adoarmă, îi suflă aer cald în mănușile de iarnă înainte ca șeful să și le pună, fără ca asta să excludă impulsurile de a-l strânge de gât în somn, de a-l părăsi, de a-l decupa din fotografiile cu soția și a-i lua locul. Versurile au uneori răceala unei camere de luat vederi și precizia unui radar prin care celălalt poate fi urmărit, cuantificat, deconstruit, evacuat din friabila sa intimitate care nu-i mai aparține. Format din patru părți, volumul surprinde de fapt sistolele și diastolele unui eu contradictoriu, injectat deopotrivă cu blândețe și cruzime, cu milă și indiferență, care oscilează între accese de vinovăție și de violență, între a proteja și a distruge, între a acționa în concordanță cu obligațiile din „fișa postului” sau cu instinctele umane. Conglomeratul de trăiri și senzații eterogene ale gărzii de corp, așa cum rezultă el din acest volum de poezie voit schizoid, nu face decât să reitereze arborescența fascinantă a tot ceea ce definește sensibilitatea umană. Vulnerabilitatea, nevoia de protecție, de ordine, de autoconservare, paranoia și singurătatea paralizantă sunt doar câteva dintre coordonatele acestui discurs în care identificarea cu celălalt până la substituire și spiritul de sacrificiu amintesc de rolul jucat de Christian Bale în The Prestige. Astfel, convertind sciziunile eului într-un experiment poetic ce vizează suprimarea dorințelor sinelui în favoarea fericirii și siguranței alter-egoului, autorul gărzii de corp reușește să resusciteze tema dublului și, odată cu ea, poezia intimistă, anchilozată într-un anumit patos al lamento-ului.
nu-mi venea să cred de câtă nepăsare e capabil.
dacă puteam l-aș fi strâns de gât de mai multe ori. de
zeci de ori l-aș fi strâns de gât până când și-ar fi
recunoscut nedreptatea mai ales față de garda de
corp.
torturile din perioada medievală sunt jucării în
comparație cu ce i-aș fi făcut lui merlich saia.
nici măcar scaunul de interogare nu ar fi rivalizat. nici
măcar cărbunii încinși pe care l-aș fi obligat să-i
înghită nu ar fi întrecut furia mea.
rănile nu ar fi fost niciodată letale. l-aș fi menținut în
viață până ar fi recunoscut și abia apoi l-aș fi
îngrijit cum numai o gardă perfectă de corp ar putea
face-o.
și cu fiecare gest vindecător de-al meu aș fi simțit în
ochii șefului cea mai adâncă recunoștință.
și asta cu siguranță l-ar fi făcut fericit.
nimic nu va mai fi ca înainte.
Merlich Saia
din volumul „garda de corp”
