Goran Simić (n. 1952, Vlasenica) este un scriitor bosniac de etnie sârbă. Simić a fost prins în asediul asupra orașului Sarajevo, iar după încheierea războiului a emigrat împreună cu familia în Canada, la Toronto, devenind cetăţean canadian și scriitor de limbă engleză. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatru atât în limba natală, cât și în limba engleză, printre care și Sprinting from the Graveyard (1997), Immigrant Blues (2003), From Sarajevo with Sorrow (2005), Looking for Tito (2010), iar cărţile sale au fost traduse în nouă limbi. A primit numeroase premii, printre care și Helman-Hammet, PEN USA Freedom to Write și prestigiosul People’s Award, Canada. În prezent, trăiește la Sarajevo.
Arondată experienței războiului, poezia lui Goran Simić impresionează prin congruența perfectă dintre documentarea febrilă a unei realități bulversante și interiorizarea resemnată a ororilor istorice. Aparent în contradicție, acești doi vectori reprezentativi pentru textele scriitorului bosniac fac ca discursul său să se rupă de tradiția și canoanele poeziei de război, prin excelență patetică sau excesiv de personală și personalizată, în favoarea notațiilor detașate și a amortizării afectelor. De altfel, Simić însuși mărturisește într-un interviu: „I simply wrote what I saw”, prefigurând astfel o poetică a denudării concretului, a developării imaginilor ce compun existența, fără ajustări sau augmentări stilistice. Având directețea și sinceritatea dezarmantă a unor rapoarte sau comunicate, versurile sale vorbesc despre agresivitatea și intruziunea războiului, despre vortexurile condiției de imgrant, despre adaptarea la o altă cultură, o altă limbă și despre reconfigurarea vieții în momente de restriște. Forța acestor texte narative și concentrate rezidă și în felul în care datele unei drame colective se deduc dintr-o scenografie individuală, în care memoria, un organism viu și reactiv, însă fără a fi violent, ci mai degrabă cu docilitatea unui animal tranchilizat, reconstruiește, cadru cu cadru, o poveste dureroasă despre viață, moarte, pierdere și regăsire.
O scenă, după război
Nu am realizat niciodată cât de frumoasă e casa mea
până nu am văzut-o în flăcări
mi-a spus colegul meu, care avea douăzeci de fragmente de șrapnel
rămase sub piele după război.
Mi-a scris cum la aeroport s-a bucurat
să-i scoată din minți pe agenții vamali
care nu puteau să-nțeleagă
de ce detectorul de metal urla fără niciun motiv.
Nu am realizat niciodată că sunt o națiune
până când nu mi-au spus că m-au ucis
mi-a povestit prietena mea,
care scăpase dintr-un lagăr
doar pentru a fi prinsă și violată de o bandă de țigani
când rătăcea prin pădure.
Apoi au vândut-o unor proxeneți italieni
care îi tatuaseră semnul lor distinctiv și un număr pe mână.
Spune că nu se poate vedea când poartă mănuși.
I-am recunoscut într-un orășel din Belgia.
Stăteau și priveau râul
ducând pungi de plastic, doze goale
și gunoaie din marele oraș.
Ea îi mângâia prin tricou șrapnelul rămas sub piele
iar el îi mângâia mănușa.
Am vrut să-i salut
și să le dau o fotografie veselă de pe vremea
când niciunul dintre noi nu cunoștea sensul cuvintelor
Casă și Națiune.
Apoi mi-am dat seama că avea mai mult sens
limbajul acelei tăceri
în care priveau
pungile de plastic coborând în jos pe râu
decât limbajul în care
aș fi încercat să falsific chipurile
din fotografia aceea veche
care ne arată pe toți zâmbind
cu multă vreme în urmă.
traducere din limba engleză de Claudiu Komartin
(mai multe poeme de Goran Simić au apărut în nr. 1 (13) / 2014 al revistei Poesis internațional și pot fi citite și aici)
