Cristina Stancu (n. 1990) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat poezie în revista Paradigma, pe site-ul Subcapitol și traduceri din limba franceză în Poesis internațional. Anul acesta i-a apărut la editura Tracus Arte volumul teritorii, pentru care a primit Premiul Național pentru debut în poezie „Iustin Panța”. A mai colaborat cu revista Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste și face și ilustrații.

Volumul Cristinei Stancu este traversat de un frison nevrotic, constituindu-se pe schema unor suite de imagini puternice, de o precizie vizuală tulburătoare, pe intensități care nu îngăduie momente de respiro, supunându-și cititorul unei lecturi alerte, sufocante, experiență comparabilă cu atmosfera din timpul unui coșmar. Evitând subiectele comode, banalul și liniaritatea cotidianului, poeta plonjează în infernul personal, este o scormonitoare încrâncenată, care forează în propriul subconștient, dar parcă nu pentru a obține niște răspunsuri, ci din plăcerea de a contempla și de a consemna, baudelairian, haosul, catastrofa, confuzia. Se poate remarca o anumită dimensiune onirică a textelor, întrucât la nivelul construcției și al conținutului, textele Cristinei Stancu păstrează gramatica visului, debranșată de la constrângerea oricăror reguli de omogenitate scripturală. Hipnotizată de figurile marilor suicidari ca Anne Sexton, Sylvia Plath, David Foster Wallace sau Danielle Collobert, centrată pe sine fără a cădea în introspecții patetice, poeta explorează bolgiile realității exterioare, care se suprapune cu cea interioară, devenind una și aceeași sursă de angoase și crize existențiale. Asumându-și rolul de Călăuză prin Zona propriilor traume și obsesii, pe teritoriile cruzimii, ale întâmplărilor stranii, ale „neliniștilor thanatice”, așa cum le numește Octavian Soviany, C.S. reușește să creeze, prin poezia sa extrem de cinematografică și tensiona(n)tă, senzația de depresurizare a spațiului poetic în care intri odată cu primul text.

 

sunt mulți fotografi necunoscuți care-și uită în depozite
imaginile unii și-au pozat scările și tălpile și nevestele
și bărbații familiei gata să-și înghită degetele într-o
criză împotriva gesturilor bruște
ale unor mâini ca ale tale
femeia-chirurg ce n-a atins în viața ei pumnul de
căcat pe care noi ni-l trecem unii altora
ca pe-o bijuterie fragilă.
sunt trează pentru că mi-e frică de mâine.
capul meu e un os transparent tata mi-l montează
în loc de fereastră fiindcă totul trebuie să funcționeze.
îi recunosc pe oamenii reali după lipsa de furie
calmul lor înseamnă panică.
mi se spune să scriu mai bine de ce le urăsc
invulnerabilitatea. mi se spune să învăț să rămân
nemișcată într-o masă de oameni fericiți.
mă tot agit e o atmosferă instabilă pe cale să implodeze
în cămăruța separată a acestui apendice.
azi am văzut un bătrân scuipând
un panou publicitar
timp de 15 minute
violența lui era un simplu tic.

Anastasia Gavrilovici

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *