Polina Barskova (n. 1976, Leningrad/ St. Petersburg) este una dintre cele mai originale și îndrăznețe voci din literatura rusă recentă. Precoce din punct de vedere literar și academic, începe să publice poezii în ziare și reviste încă de la vârsta de nouă ani, lansându-și prima carte în adolescență, iar la 20 de ani se mută în Statele Unite, pentru a urma studiile doctorale la Universitatea din California, având deja o diplomă în literatură clasică la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg. A publicat mai multe cărți de poezie, iar selecții din textele sale au apărut în limba engleză prin volumele This Lamentable City (2010) și The Zoo in Winter: Selected Poems (2011). În prezent, locuiește în Massachusetts și predă la Hampshire College.

Polina Barskova își amplasează sondele poetice pe terenul friabil și controversat, dar ofertant din punct de vedere tematic, al Rusiei sovietice și, mai exact, al Leningradului din timpul asediului, din care își extrage forța expresivă a discursului și violența imaginarului. Deși subiectul textelor sale predispune la o tonalitate gravă, cirumscrisă unui spirit revoltat, care vorbește în numele celor „umiliți și obidiți”, poezia ei nu este monocordă, fiind contrabalansată când de un erotism exploziv, când de metafore inedite și notații pline de duioșie. Fie populate de personaje cu un destin tragic, fie autoreferențiale, versurile ei fixează coordonatele unei existențe stigmatizate, prezentându-se sub forma unei constelații stilistice capabile să redea, prin relatarea unei istorii individuale, istoria colectivă și recalibrarea societății după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, resemnarea și reinventarea sinelui devin practici necesare supraviețuirii în contextul unei lumi ce scoate în evidență vulnerabilitatea umană și toxicitatea timpului.

Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ

Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ.
Voi deveni orice obiect,
Nu-mi pasă care –
Voi fi trenul ăsta care prinde viteză.
Voi fi acest fum
sau un homosexual frumos râzând pe scaunul din față.
Un trup omenesc este lipsit de apărare
pe Pământ.
E o bucată de lemn pentru foc.
Apa oceanului îi lovește.
Lenin și-l așază pe umărul său oficial.
Și de aceea, pentru a nu suferi, spiritul omenesc
trăiește
înăuntrul vântului și înăuntrul lemnului și înăuntrul umărului unui mare dictator.
Dar eu nu voi fi apă. Și nu voi fi un foc.
Voi fi o geană.
Un burete care îți spală părul de pe ceafă.
Sau un verb, un adjectiv o să devin. Un asemenea cuvânt
îți aprinde ușor  obrajii.
Ce s-a întâmplat? Nimic.
Cine te-a vizitat? Nimeni.
Ce a fost acolo nu poți șopti.
Nu e fum fără foc, șoptesc ei.
Voi fi un pumn de fum și cenușă
peste acest oraș pierdut care e Moscova.
O să consolez orice bărbat,
O să mă culc cu oricine,
sub carele greoaie, trase de cai, ale armatei.

Traducere din limba engleză de Claudiu Komartin

(poem apărut în nr. 4/2013 al revistei Zona nouă)

Anastasia Gavrilovici

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *