Domnica Drumea (n. 1979, Râmnicu Vâlcea) este autoarea volumelor de poezie Crize (Vinea, 2003), Not for sale (Cartea Românească, 2009), Vocea (Charmides, 2014) și traducătoarea unor scriitori precum Charles Bukowski, Carson McCullers, Tennessee Williams, Allen Ginsberg și Anthony Burgess printre alții. A fost, la începutul anilor 2000, membră a grupării fracturiste, dar de care s-a detașat după debut, conturându-și, de la o carte la alta, un discurs tot mai sigur și mai personalizat, epurat de vetuperațiile și clocotele fracturismului inițiat de Marius Ianuș și Dumitru Crudu.

Vocea Domnicăi Drumea e hipnotizantă, articulând poeme contrase și intense de care, ca în cazul substanțelor chimice puternice, trebuie să te apropii luându-ți măsuri de protecție pentru a face față concentrației lor. Natura caustică a versurilor din acest volum urmează cu precizie linia existenței, resimțită ca linia unei cicatrici uriașe. Fiecare element al realității este atât de bine interiorizat și înșurubat în text, încât lectura fiecărui poem echivalează cu procesul de scoatere a unor ace de gămălie înfipte într-o suprafață moale și excesiv inervată.

Poemele sunt scurte, esențializate, developând o imagistică zguduitoare, traumatică, ce are în centru experiențele unui eu abuzat de rutină, de obsesiile personale, de ororile (i)realității imediate, dar în fața cărora poeta rămâne „intactă/ ca o cutie neagră”. Metabolizând suferința, nefăcând niciodată o apologie a ei, Domnica Drumea elaborează un mecanism de rezistență la propriul asediu, la propria autodistrugere, cauterizând fără anestezie locurile unde se cască hăurile vulnerabilității. Extrăgându-și forța din noxele existenței de zi cu zi, Vocea frapează prin intensitate și precizie, prin finețea de chirurg cu care plonjează în zonele cele mai întunecate și bolnave ale subconștientului și ale feminității.

Zăpadă

viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă,
în fața ferestrei, îți spun că zăpada șterge totul,
toate urmele.
am spart oglinda care mă arăta întreagă,
nu mă suport.
nu mă întreba de ce mâna stângă izbește obiecte,
nu mă suport.
viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă.
să faci dragoste ca și cum ai fi închis într-o fecioară de fier.
să râzi până la epuizare.
înlocuiește un cap retezat cu altul
și brațele tale mă cuprind violent și mă așază printre obiecte.
soarele ca o incizie pe cerul de iarnă.
să forțezi limitele autocontrolului, să știi doza exactă,
tot ce trebuie să faci e să nu adormi.
sunt un câmp nesfârșit de zăpadă murdară.
șterg totul.
toate urmele.

(Vocea, Charmides, 2014)

Anastasia Gavrilovici

(n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *