Bookaholic

Nu știu să scriu despre poezie. Nici nu știu să citesc poezie altfel decât cu șira spinării și cu privirea. Dar îmi place poezia și-mi place să-i fiu locuitor. Cred că, îndeosebi în contexte tragice și derutante precum cele de câteva săptămâni / luni încoace, poezia ne poate alimenta și ne poate salva colțișoarele noastre de lume. Așa că am ales 10 volume de citit, toate de anul acesta (cu o pseudo-excepție: volumul Corinei Bernic e publicat la sfârșitul lui 2014, dar lansat în 2015) și toate românești, poezie cu zvâc de care consider că avem nevoie. Pentru fiecare volum în parte am selectat câteva fragmente din poemele din cărțile respective. Perspectivele sunt, desigur, subiective. Sper să aveți lecturi plăcute!

Gravitație, de Svetlana Cârstean

revoluţiile/ nu ne plac/ fiindcă ele/ n-aduc decât schimbarea

Mi-e frică să scriu ceva despre Gravitație de teamă să nu-i stric frumusețea. F.r.u.m.u.s.e.ț.e.a c.a.r.e d.o.a.r.e (așa cum scrie poeta cuvântul d.u.r.e.r.e). Am recitit cartea Svetlanei Cârstean imediat după Colectiv – poemele acestea, alături de ieșitul în stradă, au fost defulările mele. Iar în stradă îmi aduceam aminte, în gând, fragmentar, versuri din Gravitație. Ce vreau să spun este că, pentru mine, gravitația e personală.

Durerea pierderii celor dragi, singurătatea, trecerea timpului, sentimentul de revoltă, iubirea – sub toate formele ei -, frica, deznădejdea, speranța, devenirea, lupta, prăbușirea, abandonul în fața tuturor, feminitatea, vulnerabilitatea, sentimentul de vinovăție, toate acestea și multe altele care apar obsesiv în poezia Svetlanei Cârstean îmi sunt atât de familiare încât le simt proprii, parte din mine. De altfel, faptul că poemele sunt directe, iar adresarea către cititor este frecventă, nici nu-mi pot imagina o persoană care să citească volumul ăsta și să nu-l trăiască.

Gravitație este un superb poem întins pe 112 pagini, rotund, memorabil, tulburător, emoționant, cu o construcție desăvârșită – patru părți dedicate mamei, tatălui, prietenei, fiului, sinelui, cu referințe, reveniri și întretăieri, întrerupte de cântece de trecere și refrene – și o putere fantastică. Dacă, din toată lista aceasta, vreți să vă alegeți un singur volum de citit, nu mergeți mai departe, alegeți Gravitație.

Iată de ce:

„cât mă poate ridica de la pământ poezia/ te-ntreb/ până la tine/ mă poate ridica?/ când voi fi şi eu/ ca peştele-n apă/ în aer?”;

„Mai chem încă durerea/ ca pe un sprijin// ca pe o dovadă de sinceră iubire/ ea va ţine loc de toate lucrurile care îmi plac/ locul liliacului/ al lalelei/ al căpşunei/ al trenului/ mai ales al celui de dimineaţă/ de ora 6,/ locul râsului/ şi al apei/ locul literei/ şi al amandinei/ şi toate vor primi deodată un gust tare amar/ pentru ca ea să pară atât de dulce/ de bună/ pentru ca ea să fie cea mai potrivită prietenă/ pentru o fată ca mine”;

„Gravitaţie/ e/ atunci când el moare/ tu spui iar/ tatăl meu m-a învăţat/ tisa, molidul, bradul şi pinul. […]// după două zile/ şi două nopţi/ te afli/ în aceeaşi cameră cu el.// nu lacrimile te atrag acolo/ ci nemişcarea”;

„eu te-am zărit/ pe tine, Mamă, tatonând/ moartea/ aşa cum încerci/ cu piciorul/ apa/ la sfârşitul verii/ să vezi cât/ de caldă mai e”;

„Tu paralizezi lumea, Mamă,/ nici o ştiinţă nu e mai tare ca tine,/ atunci cînd mori./ Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii/ şi să ne ascundem acolo/ fericite amîndouă pentru totdeauna?/ Cu mine e altceva/ cu mine poţi sta/ mult şi bine./ Cu mine e invers./ Să nu te atingi de broşa mea/ doare rău dac-o scoţi”;

„uită mângâierile, îmi spune./ uită-le.// nu mai striga în urechea mea/ vorbele astea sunt arme/ pe care tu ştii să le mânuieşti./ auzul e ultimul dintre simţuri/ care dispare atunci când mori.// cine nu e primit în casă/ nu aparţine nimănui.// cine nu e strigat pe numele lui/ a fost uitat// cine nu e mângâiat nu există”;

„noi chiar nu mai așteptăm pe nimeni altcineva?/ durerea stă să mănânce împreună cu noi/ iar dinții lui scrâșnesc groaznic.”;

„nu vă pot spune tot/ deși acesta a fost planul meu/ încă de la început/ dacă aș spune/ ar urma un exod mare/ ca-n vremuri de război/ v-ați lua toți zborul/ ca o mulțime de porumbei/ atunci când dai buzna/ în mijlocul lor.// Și cine-ar mai rămâne-n orașul acesta din viitor/ să păzească zilele care au rămas?”.

Tot ce-mi doresc acum e să nu mai dureze încă șapte ani până la următorul volum.

Cronica lui T.S. Khasis la Gravitație este de citit aici.

Cumpără cartea de aici.

Floarea de menghină, de Svetlana Cârstean

Floarea de menghină, apărută în 2008 la Cartea Românească și reeditată odată cu Gravitație, tot la Editura Trei și în aceleași condiții grafice excelente, suportă o relectură în contextul anului 2015 și își păstrează prospețimea, sarcasmul, ironia, liricul și finețea. Cu toate acestea, dacă vreți să o (re)citiți, poate ar fi mai bine să o faceți înainte de a trece prin Gravitație. În caz contrar, mă tem că Floarea de menghină va avea de suferit.

Volumul acesta e mai mult o prozopoezie din punctul meu de de vedere, o poveste în versuri sau în proză despre copilăria și adolescența în comunism, despre chinurile strungului, menghinei, atelierelor de lucru, muncă, constrângeri, primele iubiri și primul copil, vise, torturi, prinți japonezi, maeștri și tovarăși, prăjituri și Marele Cofetar, Oblomov pe ape, refuzuri, răzvrătiri, captivitate, singurătate.

Pentru că se înalță dintr-o epocă pe care n-am trăit-o, Floarea de menghină este mai depărtată de mine. Stilistic și poetic, însă, este o carte care anunță Gravitație (amintesc doar de aceleași patru cărți dedicate, de data aceasta, muncitorului, părinților, iubirii și singurătății), un volum dulce-amărui pe care l-am citit cu curiozitate și interes, cu voință de recuperare.

Câteva fragmente de poeme:

„Noaptea, salamul e scos din galantar/ și pus la loc tainic./ Lumea și salamurile ei se mută noaptea/ altundeva./ La fel și prăjiturile, care sunt sufletul meu./ Ar trebui să fiu și eu în altă parte/ – trupul o carcasă goală/ un galantar golit de cu seară/ un recipient pe care nimeni/ chiar nimeni/ nu vrea să îl fure.”;

„Corpul meu, obosit de atâta stat pe loc, îmbătrânește pe tăcute/ privind casca, ochelarii și mănușile mari de piele, atârnate ca niște/ carcase goale, stinghere și neatinse de nimeni.”;

„Visul m-a scuipat afară/ cu putere/ cu ură/ ca pe un sâmbure/ ca pe un copil nedorit”;

„Între ziua de ieri și cea de mâine e un spațiu îngust/ ca între dulap și perete”;

„Mă uit la bărbați și mă întreb cine sunt eu./ […] S-au dus și timpurile în care tatăl meu mă spăla din cap până în/ picioare, s-a dusși vremea primei mele vizite la ginecolog, pe care/ tot cu el am făcut-o./ S-au dus anii în care învățam cu el tisa, molidul, pinul și bradul./ S-au dus oare definitiv?”;

„De câteva zile îmi trimit singură mailuri/ fiindcă nu suport să nu primesc nici o veste de la nimeni.”

Cumpără cartea de aici.

Lomografii, de Ioana Nicolaie

Ce și cum să scrii despre 15 ani de poezie? Ani fără seamăn, marcați de poezia inconfundabilă a Ioanei Nicolaie? Nu am nici cea mai vagă idee cum ar trebui să scriu pentru a vă convinge să o citiți…

Așa că mă întorc, egoist, tot la mine și la lectura mea. Lomografii nu e un volum de consumat în pripă, dintr-un foc, pe negândite. L-am savurat, puțin câte puțin, de astă-vară și până de curând. L-am purtat în geantă și-n rucsac, am citit fragmente cu voce tare, mi-am însemnat imaginile care m-au răvășit sau răscolit, le-am dat și altora să citească, am discutat secvențe / segmente/ bucăți.

Sigur, poezia Ioanei Nicolaie nu te suprasolicită din punct de vedere al limbajului sau structurii – uimitoare simplitate a poemelor, indiferent de forma lor! -, nu ești încărcat cu excese sau brizbrizuri. Emoțional, însă, e nevoie de timp pentru a digera volum peste volum, capitol peste capitol. Fiecare „set” de poeme strânse sub un titlu – Poză retușată (2000) – singurul grupaj pe care autoarea a operat modificări, selectând poemele, ba chiar adăugând două -, Nordul (2002) – cea mai amplă carte -, Credința (2003), Jurnal: 1986, Autoimun (2013) , Mătușa, Album – este relevant pentru ansamblu, n-aș scoate nimic, chiar dacă am favoritele mele – de pildă, poemele din Album cred că au fost cele mai surprinzătoare. Și fiecare tratează, în detaliu, câte o „temă” (termen care limitează prea mult) anume, de la dragoste la copilărie, de la experiențele marcante la formele pe care le îmbracă trecutul, de la maturitate la maternitate, de la boală la rude și familie, de la suferințe la candoare, de la profunzime la gravitate. Pendulări. Structură narativă. Feminină.

Trișez puțin și spun că, dacă vă doriți o antologie de poezie de anul acesta, pe aceasta trebuie s-o aveți pe noptieră: Lomografii, de Ioana Nicolae.

Câteva extrase:

„A trecut o parte din viaţă/ Cerul e un fel de manşetă/ Din care plouă cu nasturi/ Nimeni nu-i mai sortează/ Nimeni nu-i mai pune-n borcane”;

„Aerul e cosmosul peştilor/ A zis Gabriel, băieţelul,/ Şi cosmosul meu este boala”;

„Am cinci ani sau poate patruzeci./ Am scris paginile acestea din teamă./ Am visat că escaladez pe lamelă,/ Iar ochiul nepământesc de deasupra/ Mă zăreşte sub marea lentilă./ Nu văd, deşi sunt încă în viaţă./ Întrerupătorul e alb,/ Smuls din firele de susţinere,/ Fiindcă aidoma unui fulger/ În curând va strălumina./ Nu înţeleg, dar sunt încă în viaţă./ Am treisprezece ani sau poate optzeci./ Am scris totul cu dragoste./ Am umblat cu tălpile goale,/ Sperând că voi putea cândva să încalţ/ Bocancii pe care timpul nu îi mai poartă”;

„seara ne-mbolnăveam cu toţii de gripă,/ măselele ne clănţăneau cu-n fel de răbdare,/ sudoarea ne-ngheţa în pete pe sticlă/ ca într-un tablou făcut cu cerneală/ de mama care demult se dusese/ la treburile ei numai aburi/ în oftaturi şi fiere// […] Seara ne pregăteam pentru viaţă,/ tremurând lângă temele-n care/ tata avea să se-ntoarcă obosit/ după o zi întreagă/ de lucru şi lucru,/ de tinereţe rozând muşamaua drezinei/ şi nădejdi ducându-se înfometate/ pe apa sâmbetei…”;

„Inima mea are migrenă/ s-a pierdut în toate cu firea”;

„M-am obișnuit să trăiesc/ pe o jumătatea de pernă/ pe o jumătate de pat”;

„Singurătatea e atunci/ când, în loc de asfalt,/ dai peste bălțile irizând curcubeele/ de carburant// […] singurătatea/ e o țesătură de cimbru și mentă…”

„Copiii duc ca niște prune în sân/ zâmbetele noastre stinghere/ gesturile noastre stâlcite, / adâncimea ochilor”;

„râsetele ne erau din cartofi curățați”;

„Hainele îmi vin ca furtuna/ Într-un pahar fără apă”;

„Nu mai avem cuvinte/ Să ne înțelegem unii pe alții”.

Cumpără cartea de aici.

Puțin sub linie, de Robert Șerban

Am citit cel mai nou volum semnat de Robert Șerban în drum spre Timișoara (cu direcția FILTM), apoi l-am reluat pe trenul de întoarcere spre București. M-a frapat lipsa de zorzoane și fabuloasa simplitate mi-a mers la suflet. Ca întotdeauna, aș zice, căci poetul e destul de consecvent în demersul său creativ.

Citești și te întrebi, uneori, de ce, Doamne iartă-mă, nu te-ai gândit și tu la un lucru sau altul până atunci – poate că, influențat de simplitatea pe care o aminteam, ai senzația că e ușor să scrii ca Robert Șerban, dar e fix pe dos, textele sale sunt atât de epurate, atât de cizelate și lucrate, încât mi-e greu să cred că ar fi posibil.

Poezia din Puțin sub linie conține doze minunate de copilărie, amintiri, maturitate, erotism, iubire, singurătate, deznădejde, viață și, bineînțeles, moarte, divinitate, paternitate – ipostaze înduioșătoare ale părintelui (un element nou în versurile lui Robert Șerban) -, poze de familie, gânduri legate de scriitură, de cotidian etc. E ludic, tandru sau melancolic, întotdeauna memorabil. E un volum pentru orice fel de cititor. Sunt poeme care vorbesc pe limba tuturor. Și care atinge pe oricine, indiferent de preferințe sau experiențe.

Să citim puțin:

„Crina adună castane în mijlocul curţii/ şi e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a aşezat deja în cuibare/ şi aşteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui”;

„îmi place să beau vin/ și să citesc poezii// n-am nicio șansă”;

„cerul e întotdeauna frumos/ fiindcă-i oglinda în care/ oricât ne-am privi/ nu ne vedem niciodată”;

„mama mă mângâie pe cap/ și îmi șoptește:/ Dumnezeu ne încearcă/ așa cum se încearcă prăjiturile în cuptor/ ca să vezi dacă sunt/ sau nu/ destul de coapte”

„fug de cuvinte mari/ cum fuge sufletul dintr-un hamster/ scăpat printre picioarele patului/ în care un prunc s-a trezit brusc/ înfometat”;

„ce te mai pricepi la moarte/ ai șoptit/ după ce mi-ai citit câteva poezii// deloc/ deloc/ sunt doar un impostor/ tot ce am scris acolo/ e văzut și auzit pe la alții”;

„dragostea e atunci când/ musculiţele ce roiesc deasupra cănii cu vin/ încep să cânte ca nişte îngeri/ iar ţie îţi vine să te îmbraci în frac/ şi să le dirijezi/ nu ca şi cum ai fi dumnezeul lor/ ci o musculiţă/ şi mai mică”;

„uneori mi-ar plăcea să știu dinainte/ cum vor sta lucrurile/ cele mărunte/ de zi cu zi/ nu celelalte/ accidente/ morți/ despărțiri/ nu/ astea nu”;

„e adevărat:/ moartea te găsește mult mai ușor pe întuneric”.

Mă opresc aici, până nu transcriu tot volumul.

Cumpără cartea de aici.

Stații, de Corina Bernic

După Casa scărilor (Casa de pariuri literare, 2011), Corina Bernic – jurnalistă, traducătoare, manager cultural și poetă – vine cu alte spații intermediare: Stațiile. Cred că acestea, locurile, sunt o parte dintre particularitățile poeziei sale deja mature, atât din punct de vedere al formei, cât și al conținutului.

Poeta se joacă atât de fain cu noțiunile de aici și acolo, în afară și înăuntru, dus și întors, interior și exterior, încât am recomandat-o, mai întâi de toate, tuturor prietenilor mei care călătoresc mare parte din timp și cărora le e greu să se desprindă de patrie (oricât de ponosit pare cuvântul acesta, este extrem de relevant pentru poezia masculină, aș zice, a Corinei Bernic), de rădăcinile lor de aici, și sunt preocupați de identitatea lor până-n măduva oaselor.

În plus, Stații nu-i deloc monoton, e construit foarte migălos pe registre atât de diferite între ele, încât nu te poți plictisi nicio clipă, nici măcar atunci când nu te simți tu în poezie (pentru că, nu-i așa?, de fiecare dată ne căutăm pe noi în literatură). Și, deși tonul și stilul se schimbă des, volumul este unitar și egal. Ironice, politice, fragmentate, sociologice, intime, solitare, dinamice, nestatornice, istorice, incisive, însoțite de ilustrațiile lui Daniel Bălănescu, poemele Corinei Bernic sunt splendide.

O foarte mică parte din versurile pe care le-am iubit:

„e o țară care zi de noapte/ și luni de ani/ îmi tot spune să plec./ Cu fiecare cuvânt/ pe limba ei/ îi trec înapoi granițele”;

„şi, cum îţi spuneam, sunt multe cabluri aici/ sunt multe fire, habar n-am unde vin şi unde se duc toate/ mă tot împiedic de unele şi nici măcar nu ştiu cui să cer scuze/ într-unul probabil că te afli tu”;

„a fost frumos/ am mers atunci cu toții/ într-un microbuz/ și fiecare avea altă stație// niște femei cu făină pe față/ ne-au tot spus că aici/ se construia pe vremuri/ o țară// mai departe/ s-a făcut verde/ și am șerpuit/ pe lângă el/ dar tot nu am ajuns/ să mai prindem/ avionul”;

„istoria noastră merge mai departe pe internet/ vieţile/ îşi văd de ale lor/ se pune praf peste pixeli/ laşi şi ferestrele deschise când îţi cauţi cuvinte”;

„te naști pe strada gării/ de copil îți șuieră trenurile/ prin vise// mai târziu pleci/ le cauți cu geamantanul pus în/ fața ta// te întorci și-ți trec pe lângă tâmplă/ morțile, calendarele și pașii/ ai liniște/ când îți șuieră/ direct prin inimă/ trenurile de acasă”.

Cumpără cartea de aici.

Nada, de Andrei Dósa

Minunată colecția „Cercul Poeților Apăruți” de la Pandora M, coordonată de Svetlana Cârstean. O urmăresc cu din ce în ce mai mult interes, mai ales după volume de poezie precum Stațiile Corinei Bernic, despre care am vorbit, pe scurt, mai sus, franceza un avantaj, de M. Duțescu, Albdinalb, de Athena Farrokhzad sau Nada (trimitere la Nada Surf) lui Dósa, un poet cu o voce stăpână pe sine încă de la primul volum, aș spune – acesta este al treilea, după Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus Arte, 2011) și American Experience (Cartea Românească, 2013).

Deși cred că n-are nevoie Dósa de nicio prezentare, ci doar de o lectură atentă, spun fugitiv că poezia lui este inteligentă, lucidă, matură, originală, distantă, actuală, ușor melancolică, cu imagini (cinematografice) puternice, plină de (re)mixuri poetice cu miez, sexualitate și un sentimentalism epurat de patetism sau dulcegării.

Și că Nada a ajuns la mine chiar prin construcțiile ei poetice, prin decupajele ei, prin imaginile inedite pe care mi le-a dat și pe care m-a făcut să le privesc tăcută. Citiți cu voce tare versurile astea:

„nu-ţi poţi închipui o moarte mai violentă/ decât blocarea cursorului în colţul ecranului”;

„Amorul nostru carele eşti în amor,/ amor numele tău, amor împărăţia/ ta, amor voia ta, precum în amor,/ aşa şi pe amor. Dă-ne nouă astăzi/ amorul nostru cel de toate zilele/ şi ne amor nouă greşelile noastre,/ precum şi noi amor greşiţilor/ noştri, şi nu ne amor pe noi în/ amor, ci ne izbăveşte de amor,/ pues amor. Slavă ţie, dragoste/ plină de dragoste, dragostea fie/ cu tine”;

„am scobit un pepene/ şi am/ făcut sex/ am ieşit în natură”;

„să fie cineva acolo să-i ajute/ pe copiii cu role/ când vor să urce scările/ să fie întotdeauna acolo/ uneori oamenii au nevoie de asistență/ când fericirea se termină”;

„ne sărutam/ lângă noi pe bancă/ o muscă/ nu se putea hotărî/ să se spele sau nu”;

„aș putea să ghicesc unde vor fi/ petele luminoase în fotografii/ le păstrez în caz că din imaginile următorilor ani/ va lipsi senzația de realitate”;

„asta trebuia să fie/ iubirea:/ cineva să vrea/ s-o ia de la capăt/ şi-n locul tău”;

„să fie întâi durerea să o îmblânzesc/ să putem negocia în condiții rezonabile/ ea vine și restabilește echilibrul/ între lucrurile de care m-am atașat/ și cele pe care le-am neglijat”.

Cumpără cartea de aici.

Dmitri: genul cinic, de Dmitri Miticov

Nu-l mai citisem pe Dmitri Miticov până la Dmitri: genul cinic (2015) și rău făcusem. Din fericire, am recuperat de curând și cu Numele meu e Dmitri (2010) și Dmitri: uite viața (2012), așa mare mi-a fost încântarea după recentul volum publicat la Cartea Românească.

Miticov scrie interesant – un minimalism cinic, să spunem – și are o perspectivă foarte proaspătă asupra lucrurilor – politice, sociale, personale, mărunte, aparent banale etc. -, pare că se reinventează câte puțin de fiecare dată când revine cu o carte.

Poezia lui este ironică, dramatică, subtilă, critică, deconstruiește teorii, este aproape impersonală, aproape narativă, înțesată cu umor deștept și jocuri lingvistice faine, complet asumată, pe deplin controlată, în căutarea autenticului. Nu e nimic de același calibru în Dmitri: genul cinic.

Vă spun cu mâna pe inimă că poemel lui Miticov trebuie citite. Am râs așa cum n-am mai râs vreodată la o carte de poezie. Aleg, la întâmplare, câteva exemple, din varii registre:

„Gândurile pozitive îți vor schimba viața,/ așa ți-au spus. Cum să ai succes: zece pași siguri,/ au simțit nevoia să adauge”;

„Cum să ai succes: gândește-te la un câmp cu maci./ Și acum spune singur: e din ce în ce mai rău./ Acum spune-o din nou ca și cum ar fi ceva bun./ Și dă-ne un semn când ești pregătit să faci/ zece pași siguri”;

„E estetic să-ți plângi părinții când mor./ Exersează din timp pozițiile adecvate momentului/ și expresia feței/ pentru orice eventualitate.”;

„Câte nume de boli ţi-ar fi necesare/ ca să fabrici lirism./ Lirism e să îi spui te voi iubi pînă cînd o să mor./ Dar cum ar fi să mori chiar acum./ Uite cît lirism”;

„Nouă din zece și-au ascultat inimile și a început/ concursul de metafore./ O bilă de cauciuc o pasăre care bate din aripi o tobă./ Să fie la tine. La mine un organ musculos cavitar/ tetracameral/ care pompează ritmic în artere/ sângele pe care-l primește prin vene./ Nu neapărat spectaculos sau abstract,/ dar ceva să poată găzdui un infarct”;

„E estetic să te îndrăgostești,/ dar nu-i etic – pentru că e prietena ta/și tu ești căsătorit. E cinic”;

„Limbajul. Vor veni cândva niște oameni/ să-l șteargă de praf/ cu niște pensule mici”;

„Comunismul – sau e nevoie de cincizeci de ani să apreciezi/ cu adevărat bananele coapte.// Capitalismul – sau ai toate fructele,/ umbli câteva zile prin magazine după un blender/ şi în final îţi iei televizor”;

„Spune: o pungă. Asta e liric./ Spune: o pungă de pipote. Asta a fost epic./ Spune: o pungă de pipote congelate./ Asta-i dramatic./ Spune: cinic. Asta cum a fost.”;

Cumpără cartea de aici.

Noaptea de gardă, de Ionelia Cristea

Ionelia Cristea este un nume proaspăt în poezia românească, iar Noaptea de gardă este volumul ei de debut – câștigător al Concursului de debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2014 -, o plachetă ce merită toată atenția voastră.

În primul rând (și cel mai important pentru mine, personal, dar cred că și pentru contextul acesta post-Colectiv) pentru că, după lectura poemelor sale, sunt convinsă că nu-i veți mai privi la fel pe medici. Ionelia Cristea îi „umanizează”, îi aduce mai aproape de noi, cu tot ce au ei mai bun și mai rău, cu greșelile, nesiguranțele și speranțele lor, cu punctele lor sensibile. Dar nici pe voi, ca pacienți sau privitori, nici pe cei aflați în suferință.

Apoi, volumul acesta se cere citit pentru că este incomod, dar prietenos, complex, dar necesar, crud și violent, dar și delicat, exterior, dar și interior, plin ochi de emoții și drame. Patru părți – Sinapse, Noaptea de gardă, Tot ce a fost, Fișiere –, patru registre, patru etape – favorita mea rămâne cea care dă titlu volumului. Un tot excelent.

Recenzia colegei mele, Laura, din care veți afla mai multe despre volum, este de citit aici.

Trei fragmente, să citiți cum curge poezia Ioneliei Cristea:

„Practic o meserie tristă. Uneori nu-i văd rostul. Trec / frecvent prin crize de identitate și întâlnesc oameni / vulnerabili. Mimez cu dificultate încrederea sau speranța. / Nu-mi găsesc niciodată locul sau rostul”;

„în mijloc nu stă un manechin de plastic/ cu corpul acoperit de praf pentru că la sfîrşitul programului/ am fobii, anxietăţi şi niciodată nu-mi întorc capul/ spre cameră zîmbind cu superioritate pentru că lucrez/ într-un spital şi trec prin tot felul de crize/ mă deteriorez uşor îmi revin greu”;

„Câteodată în camera de gardă întinsă pe patul de spital/ închideam ochii pentru câteva secunde şi/ când îi deschideam nu ştiam ce caut acolo; dacă eram/ medic sau pacient, dacă nu compensam (fără să ştiu)/ la nivel energetic ceva mai profund”.

Cumpără cartea de aici.

Colonia fabricii, de Moni Stănilă

Alexandru (1900-1984), Ion (1908-1981) și Dan (1946-2064): protagoniști. Tată și doi bunici. Din Colonia fabricii – o localitate din comuna Tomești, Timiș – toți trei, spațiu care-i unește într-o singură poveste. Bine, și legăturile de rudenie dintre ei. De la Primul Război Mondial și până astăzi. Acumulări de dezrădăcinări, fapte mărunte, dureri, încercări, epic, suferințe, documente, secvențe dure, personaje secundare și episodice, notițe de jurnal ș.a.

Un volum parte din istoria personală a poetei, Moni Stănilă, puternic influențată de istoria mare și nemiloasă. Un poem narativ redat într-o faină oralitate, frumos și trist deopotrivă, veridic, onest, intens, sensibil. Un hibrid care n-are cum să nu te prindă în mrejele lui și să nu te zguduie puțin sau să nu te dezechilibreze. Veți citi aproape pe nerăsuflate Colonia fabricii, vă promit! 

Probă de lectură:

„Am vânat până în Crimeea, apoi am fost vânați.// Un singur lucru mai cred că trebuie uitat. Cum nemții ne tăiau mâinile cu baioneta, în retragere, dacă ne agățam de mașinile lor. Nu am venit acasă cu bani, pământ nu ne-au dat, aveam doar o medalie, două furculițe pe care scria MFA (Ministerul Forțelor Armate) și o groază de imagini în minte care să-mi țină de frig în nopțile de vară.”;

„Tată, se-ntorc morții? Nu, inima mea, nu se-ntorc, doar tata s-a-ntors că n-a vrut să moară.”;

„Dar tata Ion moare, nu minte. Două săptămâni mai târziu. Şi la parastasul de 40 de zile un cap mic cu ochi frumoşi se iţeşte peste mormântul proaspăt şi ţipă şi plânge şi mă cheamă afară.”;

„Rezumatul vieții ca o notă de la primărie:/ participat la război, întors pe jos, neveste, necazuri, arhitect cu trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceață, plecat bătrân de acasă câteva ori pe deal la Fărășești, trăit în colibă bine-mersi, venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste moarte și fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa pa.”;

„Și taica i-a spus: du-te dracu./ Comunistul a închis botul.// Taica a spus, te fac eu mare, te fac eu bărbat./ Deocamdată du-te la oi. Și m-am dus.”;

„El a avut dreptate. Dar și-a înghițit dreptatea, a târât-o după el ca pe un hoit legat de gleznă. Iar lumea, rea și speriată, mințea.”;

„Pe noi ne-au dus. Nu ne-am dus singuri. Ne-au dus așa cum duci mortul. Îl urci în căruță. În spatele ei mama lui Dumitru plânge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat. Cei care s-au temut au fiert și au băut tutun. Nu toți au trăit. Nici noi”.

Cumpără cartea de aici.

111 cele mai frumoase poezii, de George Bacovia

Iar toamna, poetă, cântând, a murit.

(din poemul Toamna murind, Bacovia)

Vă mărturisesc că aveam și eu, ca atâția dintre noi, probabil, o mare slăbiciune pentru Bacovia în liceu (pornind, firește, de la Liceu, – cimitir / Al tinereţii mele –), deși adolescența mea n-a fost într-atât de chinuită ca a poetului din pricina școlii, ba dimpotrivă. În fine, ideea e că, mânată de teribilism, l-am citit destul de mult atunci. Când a apărut volumul acesta la Nemira, în seria de poezie intitulată 111 cele mai frumoase poezii – în care au fost publicate, până acum, poeme de Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Petru Creţia, Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Ivănescu și optzeciști (cea mai recentă, pe care abia aștept s-o citesc) -, m-am întrebat ce poeme o fi selectat Marius Chivu, antologistul ediției. Curioasă din fire, când am pus mâna pe carte, mai întâi m-am uitat la cuprins și, surpriză!, pe lângă celebrele „Plumb”, „Lacustră”, „Liceu”, „Amurg violet”, „Marş funebru”, „Nervi de toamnă” sau „Decembre”, erau foarte multe poeme pe care nu le știam.

Mi-a plăcut mult prefața lui Chivu, Necunoscutul cu pelerină neagră, care cred că ar trebui citită în orice clasă în care se studiază Bacovia – poate că așa îl mai ștergem un pic de praf – și de către oricine crede că-l cunoaște pe poet prea bine. Chiar, rândurile acestea pot fi citite în Dilema Veche – aici. Veți afla cum a fost copilul și adolescentul Gheorghie Vasiliu, căruia i se spunea în familie Iorguț, că, dintre toate materiile de la clasă, îi plăceau sportul, desenul și muzica, că a rămas repetent în ciclul primar, că în liceu s-a îmbolnăvit de zona zoster și a fost chinuit toată viața de eczema aceasta, că a publicat sub numeroase pseudonime, că iubea cârciumile și cafenelele ca nimeni altul, că a schimbat slujbe foarte diverse – de la profesor de desen la funcționar, ajutor de contabil, copist ș.a.m.d. – și multe, multe alte detalii savuroase, zic eu.

Cât despre cele mai frumoase 111 poeme, m-au încântat! Nu toate, evident, dar o bună parte. S-au potrivit ca o mănușă cu toamna aceasta – Bacovia este unul dintre poeții aceia care merg citiți în special toamna și iarna, cred -, mi-am adus aminte cu drag de serile de lecturi din liceu și am descoperit multe poezii care mi-au mers la suflet. Aleg, din cele însemnate, câteva versuri:

„Sunt solitarul pustiilor piețe/ Cu tristele becuri cu pală lumină -/ Când sună arama în noaptea deplină/ Sunt solitarul pustiilor piețe.” – din Pălind;

„Și-s umezi păreții,/ Și-un frig mă cuprinde -/ Cu cei din morminte/ Un gând mă deprinde…” – din Moină;

„Barbar, cânta femeia-aceea,/ Târziu, în cafeneaua goală,/ Barbar cânta, dar plin de jale, -/ Și-n jur era așa răscoală…/ Și-n zgomot monstru de țimbale/ Barbar, cânta femeia-aceea.” – din Seară tristă;

„Tot mai tăcut și singur/ În lumea mea pustie -/ Și tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie.// Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine-/ Aceeași nepăsare/ De oameni, și de tine” (poemul Ego).

Închei cu un fragment din Doină, atât de grăitor și astăzi: „Poezia tace/ În zile de sfadă…/ Și mulți se-ntreabă/ Despre guvern…”.

Cumpără cartea de aici.

Vara aceasta, am recitit Din amintirile unui Chelbasan, debutul Anei Maria Sandu și mi-am adus aminte de ce-mi plăcuse la nebunie. Dacă n-ați citit-o, faceți-vă o favoare și citiți-o acum.

Fără niciun alt comentariu, spun doar că din bibliotecă nu trebuie să vă lipsească Poezia lui Mircea Cărtărescu.

Sper să revin curând cu alte recomandări poetice.

Sursă imagine principală