Bookaholic

” […] atunci mi-am dat seama că nimic nu e stabil în lumea asta, că orice aș face, oamenii vor merge mai departe în stilul lor. Că am de ales: ori accept asta, ori voi fi mereu mințit”. (p. 86)

Umblă vorba în târg că Poker-ul lui Bogdan Coșa nu este un roman care se citește greu, că ar fi un pic consumerist, că este companionul ideal la ceas de seară sau de dimineață în metrou, în tren, plecând sau întorcându-te în București, și chiar și dimineața, pe stomacul gol, lângă o ceașcă de cafea. Așa este, și aș plusa spunând că este alternativa oricărui film de la ora 20.00 de pe multe posturi TV.

Poker a venit oficial pe lume anul acesta de ziua mea de naștere. Ce poate fi mai fascinant și intrigant decât un roman geamăn, ce aparține douămiismului și al cărui prim capitol poartă numele poetului Ioan Es. Pop?

Aici viața se bea și moartea se uită – cu acest vers începe tripul romanului Poker, o poveste care îmbină dragostea și jocul de poker cu pasiunea și dorul de ducă. Nu poți spune că este genial din cale afară, dar este cu siguranță un debut promițător, cu atât mai mult cu cât e genul de carte pe care nu o lași din mână, nu pentru că ar avea doar 200 de pagini, nu pentru că ar fi facilă, ci pentru că, înainte de toate, intrigă și îți pune sângele în mișcare.

Personajul central al romanului e genul de individ pe lângă care poți trece liniștit pe stradă fără să întorci capul. Nu iese cu nimic din tiparul puștiului de 20 și un pic de ani, care trece prin diverse însă nu reușește să se maturizeze. Chiar și la sfârșitul cărții rămâi cu senzația că este la fel de rătăcit ca în primele pagini. Și pe alocuri, mult mai incitantă pare să fie aventura lui sufletească, decât cea care îl definește ca jucător de poker. Sau poate un dependent de jocuri de noroc, ce trăiește mai mult în underground, m-ar contrazice.

Unul din amănuntele care au picat foarte bine în rețeta propusă de Coșa este multitudinea de personaje, toate diferite între ele, pe alocuri construindu-se unul în oglinda celuilalt. Aici cel mai bun exemplu sunt Ada și Andreea, fosta prietenă a protagonistului narator și, respectiv, actuala pasiune amoroasă.

Și pentru că tot am menționat jucătorii de poker, amatorii care își organizează serile cu prietenii, jucând Texas Holdem pe 5 bani sau bețe de chibrit vor avea o revelație citind despre un grup de tineri care se întrețin din asemenea activități, care își construiesc viața, tinerețea și fiecare zi de la o miză la alta.

Un aspect căruia i-am dat inițial like sunt dialogurile, asta până când am văzut ca sunt multe dialoguri, multe și lungi. Bine, poate aici intervine acel ceva care ne face totuși să conștientizăm că trăim într-o lume care se mișcă repede, vorbește mult și, de multe ori, deși pare să spună ceva, transmite prea puțin. Introspecția și subtilitățile de care autorul se folosește pică la un moment dat în planul secund și parcă mi-aș fi dorit mai multe pasaje de monolog interior. Coșa are un dar de a lansa o emoție, cu atât mai mult cu cât cochetează și cu poezia, însă nu o duce mereu până la capăt în proză. Însă aceste amănunte nu atârnă greu în balanță, iar cele câteva minusuri se pierd în imaginea de ansamblu, care nu arată deloc rău.

Poker nu este genul de carte care deschide ochii spre lumea în care trăim, dar brusc te face să nu te simți singur, iar din acest punct de vedere, ca și din multe altele, își bifează scopul. Îl recomand tuturor celor care au dor de a fugi din București, din provincie, de oriunde, care găsesc în mersul cu mașina și muzica în surdină doi sfetnici buni,  cu care joacă poker la ceas de seară.