Bookaholic

Pe coperta din iulie 1964 a revistei Time apărea un chip îmbătrânit, cu multe linii brăzdându-i fața, cu păr alb și mustață, dar cu ochi încă ageri. Era portretul scriitorului american William Faulkner realizat de artistul Robert Vickrey, un desen în cerneală și grafit, ce încerca să surprindă un spirit nemblânzit, ca Sudul acela, pe care l-a întors pe toate părțile în cărțile lui.

„Povestește despre Sud. Cum este acolo? Ce fac ei acolo? De ce trăiesc acolo? De ce mai trăiesc? Nu-l poți înțelege. Ar fi trebuit să te naști acolo”, se întreabă și se răspunde, la un moment dat, în Absalom Absalom!, roman publicat în 1936, ce spune povestea a trei familii din Sudul Statelor Unite ale Americii. William Faulkner s-a născut, a trăit și a scris în acel Sud (mai exact, la Oxford, Mississippi), ale cărui istorie, mituri, mistere, mentalitate, visuri și cultură l-au obsedat neîncetat.

Câștigător al unui Nobel pentru literatură în 1949 (fiind singurul scriitor din Mississippi care a primit acest premiu), Faulkner este apreciat ca unul dintre cei mai interesanți scriitori americani de secol XX. Citit mai cu seamă în cercurile de literați, el este adorat pentru scriitura complexă, tehnica și stilul unice dar și pentru capacitatea de a fi creat o imagine complexă a Sudului său, „actual și apocrif deopotrivă”, cum îi plăcea chiar lui să-l numească, un Sud clocotind de veșnicile nisipuri mișcătoare ale sufletului omenesc.

Un rebel. „Pentru acest explorator al minții din Sudul de după război, nu au existat cursuri în istorie; pentru acest romancier care țese timp bergsonian în sintaxa memoriei (Henri-Louis Bergson, filozof francez din prima jumătate a secolului al XX-lea care credea că imediata experiență și intuiția sunt mult mai semnificative decât raționalismul abstract –n.r. ), nu au existat studii în filozofie sau psihologie”. Astfel scria romancierul sud-african J.M. Coetzee într-un articol din The New York Review of Books, în 2005.

Citatul se referea, evident, la faptul că Faulkner a ajuns la aceste reușite incredibile fără prea multe studii. Provenit dintr-o familie distinsă, din care au făcut parte guvernatori, generali și un om de litere, Faulkner a trecut prin școală cu nepăsarea unui melancolic impresionat mai mult de cărțile pe care le citea decât de ceea ce-i ofereau cursurile școlare. A părăsit liceul pentru a se înrola în Forțele Aeriene canadiene, apoi în cele britanice, în timpul Primului Război Mondial, iar până la publicarea primei cărți, The Marble Faun (o carte în versuri, 1924), a frecventat câteva cursuri universitare, a lucrat într-o librărie și în oficiul poștal al unei universitărții din Mississippi (de unde a fost dat afară pentru că a fost prins citind în timpul orelor de lucru). Fără nicio diplomă de studiu, locuitor într-un oraș mic din cel mai sărac stat american, William Cuthbert Faulkner (pe numele său întreg) a ajuns unul dintre cei mai apreciați scriitori din toate timpurile scriindu-și toate cărțile cu acțiunea în același loc mic și sărac din Sud.

Yoknapatawpha. Începând cu Sartoris (o carte despre dezintegrarea aristocrației din Mississippi în urma revoltelor sociale din timpul Răzvoiului Civil) – variantă prescurtată a romanului publicat postum Flags in the Dust –, Faulkner a creat Yoknapatawpha, o regiune imaginată de el după modelul regiunii Lafayette, Mississippi, unde a trăit aproape toată viața. Un loc în care, îmbinând povești reale ale locului (Faulkner era un ascultător vorace al zvonurilor locale) cu unele imaginate de el, avea să dea viață unui Sud al trecutului și al prezentului deopotrivă, un Sud al decandenței și al întunericului, al damnării și al vulnerabilității, al păcatelor și al remușcărilor.

În Yoknapatawpha, Faulkner inventează și documentează, creează propriul cosmos populat de personaje complexe, relaționate neîncetat la un timp în stare fluidă. Dezintegrarea Sudului, reprezentată de familii precum Sartoris și Compson din romanele Sartoris și Zgomotul și furia (despre o familie care se confruntă cu propria destrămare și pierederea reputației); brutalitatea noilor veniți precum cei din familia Snopes din trilogia cu același nume (The Hamlet, The Town, and The Mansion); degenerare și viol (romanul Sanctuar, una dintre cele mai controversate cărți ale sale, despre răpirea și violarea unei tinere fete); prejudecăți rasiale dezbătute în cărți precum Lumină în august (ce-l are-n centru pe orfanul Joe Christmas, neacceptat din cauza sângelui său amestecat) sau Absalom, Absalom! (despre un tânăr respins de tată și frate din același motiv, al mixturii rasiale) – sunt teme pe care Faulkner le-a explorat la maximum în cărțile lui.

Lumea lui Faulkner este întunecată, împânzită de monstruozități și degenerați, un aer de plumb planează peste scrierile lui, ceea ce face ca acestea să fie, în fond, unice și stranii. Intenția lui a fost, însă, mereu aceeași: de a evidenția veșnica luptă a omului cu propriul sine, de a demonstra forța umană indubitabilă de a rezista, de a se sacrifica, de a oferi compasiune. El creează ambianță de infern tocmai pentru a sublinia propria încredere în puterea sufletului uman de a triumfa asupra eșecurilor, a nedreptății, lașității, fricii și dualismului, Faulkner fiind convins că modul în care un om este capabil să răspundă forțelor negative ale vieții este singurul mod în care trebuie măsurat.

În slujba artei. „Un scriitor are nevoie de trei lucruri: experiență, observație și imaginație”, mărturisea Faulkner într-un interviu acordat pentru Paris Review în primăvara lui 1956. Cu acest crez în minte, dublat de convingerea că puțină mâncare, tutun, whisky și liniște sunt suficiente pentru a crea cadrul perfect pentru scris, Faulkner a scris în casa lui din Oxford, achiziționată în 1930 și numită de el Rowan Oak, majoritatea romanelor și povestirilor. Cu excepția unor scurte perioade de timp, când a lucrat ca scenarist la Hollywood sau a călătorit prin Europa și Asia, tot aici și-a trăit și cea mai mare parte din viață, la început singur, mai apoi alături de soția lui, Estelle, și de copii.

“Nouăzeci și nouă la sută talent… nouăzeci și nouă la sută disciplină… nouăzeci și nouă la sută muncă”, pavează, în opinia lui Faulkner, drumul spre success al unui scriitor. Creatură condusă de demoni, artistul nu trebuie să se întrebe de ce a fost el cel ales, nu trebuie să-și bată capul cu crearea unui stil (care se formează oricum de la sine), ci pur și simplu să creeze, așa credea Faulkner.

Retras, mereu nemulțumit de rezultatul muncii lui, încercând mereu să se autodepășească („nu te obosi să-ncerci să fii mai bun decât contemporanii sau predecesorii tăi. Încearcă să fii mai bun decât tine însuți”), Faulkner nu considera că un scriitor are nevoie de libertate financiară pentru a putea crea, el însuși înlesnind întotdeauna câte ceva din care putea trăi o lună întreagă. „Prin temperament sunt un vagabond”, obișnuia el să spună, convins că „arta bună poate ieși chiar din hoți sau contrabandiști”. La un moment dat, mărturisea că cel mai bun job care i-a fost propus vreodată a fost cel de proprietar al unui bordel, „locul perfect pentru un artist”, după cum spunea el, pentru că-i oferă libertate financiară, mâncare, liniște în timpul dimineții și viață socială seara. Singura datorie pe care, în calitate de scriitor, se vedea obligat s-o respecte era față de arta lui, pentru care își scuza orice mijloc de a o sluji: „Dacă un scriitor trebuie să-și jefuiască mama, el nu va ezita”, spunea el acceptând în acest fel imoralitatea creatorului.

Stil. Faulkner e cunoscut pentru stilul lui experimental, pentru atenția minuțioasă atribuită rostirii, dicției, cadenței. A experimentat perspective și voci diferite, chiar și de copii, proscriși, nebuni, analfabeți. Scrisul lui a fost catalogat de mulți drept baroc, cu fraze lungi, complicate, cu o cronologie narativă interesantă, spartă când nici nu te aștepți pentru a crea combinații năucitoare. Personajele, de toate soiurile – aristocrați, săraci, sălbatici, sclavi, fugari, bețivani etc. -, cresc în cărțile lui din detalii și dintr-o permanentă grijă pentru mecanismele psihologice și sufletești. „Aș putea crea mai mulți oameni interesanți decât a creat Dumnzeu”, spunea cândva Faulkner, care nu i-a uitat în cărțile lui nici pe cei oropsiți din cauza rasei lor (indian, afro-american, euro-american), și care nu a rămas indiferent la tensiunile sociale dintre vechea și noua generație, dintre Sudul tradițional și cel modern.

Faulkner a avut extraordinara abilitate de a procesa imaginile și de a le pune în cuvinte, dar și de a reda fluxul conștiinței (tehnică în care au scris și James Joyce și Virginia Woolf). În romanul Pe patul de moarte, acest flux al conștiinței face legătura dintre personaje, fiecare având un limbaj propriu, distinct de limbajul celorlalte. Pentru mine, personal, Pe patul de moarte a fost cartea care m-a făcut să înțeleg, pentru prima dată, cât de revelator poate fi să asculți, într-o singură carte, mai mult de zece voci și cum să simți dramele acelor personaje fără ca autorul să-ți vorbească despre ele.

Greu de trăit în ținutu ăsta, greu. Ob’mile dîn sudoarea trupului spălată de ape din pământu domnului, acoloe, unde însuși domnu i-a poruncit s-o puie. Nicăirea pe lumea asta plină de păcate un om cinstit și muncitor nu poa să răzbească. Astfel vorbește vocea interioară a lui Anse, în timp ce Cora are un limbaj nițel mai șlefuit: Și-așa am pus ouăle de-o parte și ieri am copt. Și cozonacii mi-au ieșit tocmai bine. Noi, în mare parte din păsări trăim. Bune outoare, atâtea, puține câte ne-am mai rămas după opossumi și altele.

Extravagante și violente, cărțile lui Faulkner (care a murit în 1962, în urma unui atac cerebral), impresionează, dincolo de stil, tehnică sau detalii, prin poveștile lor; povești năucitoare despre suflete încercate, despre limita suportabilității și nedreptate; povești în care fiecare cititor are greaua misiune de a-și recunoaște, chiar și în proporții infime, neputința sufletească, dar și de a-și (re)descoperi infinitele posibilități de a face față realității.

Din CV de autor:

Pentru film. În perioadele în care William Faulkner avea nevoie de bani, colabora cu Hollywood-ul, unde a lucrat ca scenarist pentru studiourile MGM. Deși o chestiune de compromis („pentru că orice colaborare înseamnă compromis, din moment ce cuvântul colaborare înseamnă a da și a primi”), Faulkner a avut experiențe interesante pe tărâmul filmului: a lucrat cu Humphrey Bogart la filmele To Have and Have Not și The Big Sleep; a lucrat cu regizorul Howard Hawks (care a făcut, printre altele, Scareface), cu care s-a și împrietenit, la baza prieteniei lor stând și dragostea comună pentru băutură și vânătoare.

Din cărți. Fără să fi fost prea interesat de scriitorii contemporani lui, Faulkner îi adora, în schimb, pe Dickens, Conrad, Cervantes, Flaubert, Balzac, Marlowe, Campion, Jonson, Herrick, Donne, Keats, Shelley. Le citise cărțile de atâtea ori încât ajunsese să recitească doar anumite scene sau descrieri de personaje. Cunoștea Biblia, care l-a inspirat, de altfel, în scrierea mai multor cărți, printre care și Absalom Absalom!, ce are la bază povestea lui Absalom, unul dintre fiii regelui David, care se revoltă împotriva tatălui.

La fel. Deși se spune că după primirea Nobelului, în 1949, Faulkner a devenit mai puțin productiv – dedicându-se mai mult băuturii, relațiilor extraconjugale și călătoriilor – cărțile scrise în acea perioadă, precum Requiem for a Nun, A Fable, The Town, The Mansion nu sunt mai puțin complexe decât precedentele. The Reivers, o comedie nostalgică despre un bărbat la maturitate, a fost ultimul roman publicat de Faulkner.

Surse foto: voxsartoria.com, biography.com, pinterest.com, content.time.com, huffingtonpost.com