Bookaholic

La început de august, într-o joi, Iulian Tănase îi salută pe ascultătorii emisiunii „Guerilla de dimineață”. E 07:27 și tocmai s-a încheiat „Whiskey in The Jar”, de pe un album al formației Metallica, lansat în ’99. Din vorbă în vorbă, Mitoș Micleușanu – realizează împreună „Războiul sfârșitului săptămânii”, dar astăzi sunt pe baricade în locul altor colegi – îl întreabă:

– Părinții cărei vedete de la noi ai vrea să-i cunoști?
– Fuego. Aș vedea un documentar de trei ore cu mama lui. Există această legendă cum că acele tablouri, despre care noi știm că le-ar fi pictat Fuego, în realitate ar fi fost pictate de mama lui. (…) Când Adrian Ghenie pictează ce pictează, să mai pictezi căpițe în 2018…
– Ne întoarcem la Carul cu Boi, spune Mitoș Micleușanu. O să fie la modă. De fapt, nici nu știu dacă s-a demodat. E valabil.
– Carul cu Boi, da. S-a deșertat la Guvern, în Piața Victoriei, îi răspunde Iulian Tănase.

După emisiune, se duce să fumeze o țigară. S-a trezit la 05:00, și-a luat tricoul alb cu dungi negre și a venit în redacție. Iulian Tănase a semnat pentru campania „Fără penali în funcții publice”, inițiată de USR, și a participat la mai multe proteste față de hotărârile Guvernului PSD din 2017 și din acest an. „A fost importantă fiecare zi în care am ieșit. Dacă îți pasă, iei poziție”, spune el. „Aș vrea să trăiesc într-o țară în care să nu fie cazul să protestăm, dar ăștia îți confiscă energiile, viața, atenția. Strigăm și votăm ca să putem să stăm acasă să ne uităm la filme, să citim și să scriem, știind că sunt acolo niște oameni serioși care își fac treaba”.

Scrie despre asta și pe Facebook, uneori ca să-i încurajeze și pe alții să li se alăture protestatarilor. Una dintre postări a fost cea de pe 1 februarie 2017, cu patru zile înainte să iasă în stradă peste 500.000 de oameni din întreaga țară: „Dragnea ar trebui să priceapă deja că România nu este doar un Teleorman mai mare, după cum nici județul peste care a fost el ani de zile jupîn nu este doar o Românie mai mică. În seara asta, Dragnea s-a scos cu huliganii, pe care, după anumite surse, chiar el i-a scos la înaintare. De altfel”, a continuat, „huliganii au început să bubuie petarde cu mult înainte de a începe violențele cu jandarmii. Cît am stat eu la o șuetă cu niște oameni în partea de piață dinspre Lascăr Catargiu, au bubuit cîteva petarde destul de aproape de noi, creînd agitație și rumoare în jur. Însă penalul Dragnea își face iluzii dacă își imaginează că oamenii nu vor mai ieși la proteste. Eu am să ies în continuare. Altă întrebare?”. Atunci era vorba despre Ordonanța de urgență nr. 13, de modificare a Codului Penal, adoptată, noaptea, pe 31 ianuarie 2017, și despre un proiect de lege pentru grațierea unor pedepse, trimis spre dezbatere în Parlament.

Anul acesta, pe 10 august, a fost protestul diasporei, la care au participat români din străinătate și din țară, în jur de 100.000 numai în București. Iar de data asta a fost vorba despre toate jocurile unui Guvern controlat de peste un an și jumătate de președintele PSD Liviu Dragnea, condamnat la 3 ani şi 6 luni de închisoare cu executare pentru instigare la abuz in serviciu – decizie care nu e definitivă. Din acest tablou politic face parte și decretul din iunie, când Klaus Iohannis a revocat-o din funcție pe Laura Kövesi, procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Tudorel Toader, ministrul Justiţiei, făcuse propunerea de revocare, iar președintele refuzase să o demită, dar, până la urmă, s-a întâmplat, după ce Curtea Constituțională a decis că s-a ajuns la un conflict instituțional și, pe scurt, că Iohannis era vinovat.

În urma manifestației de pe 10 august, în jur de 450 de persoane au avut nevoie de ajutorul medicilor, căci jandarmii au folosit grenade cu gaz lacrimogen și au lovit și protestatarii pașnici din Piața Victoriei, pe motiv că nu s-au îndepărtat de huliganii care au pornit violențele. Ziua următoare, Iulian Tănase lăsat pe Facebook un mesaj care începe astfel: „Există multe motive pentru care PSD-ul urăște diaspora. După Mineriada din 13-15 iunie 1990, mulți români s-au cărat scîrbiți din țară. Acela fost momentul inaugural al exodului masiv care avea să urmeze. Cei care plecaseră din România, înainte de ’89, din cauza comunismului, n-aveau de ce să se mai întoarcă în țară, căci fesenismul nu părea cu mult diferit de pecerism. După aproape treizeci de ani de la Revoluție, încă se strigă «Jos comunismul!»”. 850 de distribuiri publice.

***

Născut pe 3 septembrie 1973, Iulian Tănase era în clasa a X-a când a venit Revoluția. Dintr-a VI-a locuia la Bacău, în gazdă, dar în vacanțe se întorcea în satul Cornet, de lângă Moinești, la părinți. Acolo era și în vacanța de iarnă din decembrie ’89. Aflase deja de la radio despre evenimentele de la Timișoara, care începuseră pe 16 decembrie și, ca mulți alții, s-a uitat cu familia la televizor. „Era ciudat, nici nu știam dacă era o scenetă de teatru sau era pe bune”. La vârsta aia habar n-avea la ce să se aștepte în ce privea schimbarea regimului politic. Iar din anii comunismului păstrase, printre altele, următoarele amintiri: că părinții au refuzat să se înscrie în PCR; că domnul Andrei, gazda lui din Bacău, îl înjura cu voce tare pe Ceaușescu în casă și asculta Vocea Americii și că într-a V-a părinții au cumpărat casete și un radiocasetofon Sanyo, care putea să înregistreze. „Țin minte că era concurs cu sora mea: cine ajunge primul la casetofon, pentru că atunci când era o melodie străină, în general italienească, mergeam să apăsăm să se înregistreze, să o ascultăm și când vrem noi”. Le plăceau Adriano Celentano, Toto Cutugno și Ricchi e Poveri, nu muzica ușoară românească. „La petrecerile noastre cu clasa din liceu, Queen era de bază. Erau mulți fani, printre care și eu. Am plâns în ’91, când a murit Freddie Mercury”.

Fotografie: Petrică Tănase

În ultimii ani, și-a înțeles emoțiile, iar o situație pe care a analizat-o a fost îndepărtarea de părinți la 12 ani, când l-au trimis la școală în Bacău, la aproximativ 40 de kilometri de casă. Atunci i-a fost greu, dar abia după vreo 30 de ani și-a dat seama cum l-au influențat, de-a lungul timpului, acele întâmplări. „Orice mi se întâmpla, nu mai sufeream. E bine să suferi când te desparți, totuși”. Și a ajuns la terapia prin scris, iar unele texte le-a inclus în volumul „Teoria Tăcerii”, apărut în 2016 la editura Herg Benet:

M-am născut într-o zi de luni, 3 septembrie, la ora 11, dimineața. Sînt al doilea copil al lui Ioan și al Nataliei. La nașterea mea, mama avea douăzeci și doi de ani, tata ‒ douăzeci și nouă. Am o soră cu doi ani mai mare, Simona-Natașa, care este cel mai bun om din lume. Medicul ginecolog care a asistat-o pe mama la naștere mi-a dat nota 9.
– De ce nu 10? am întrebat-o pe mama cîțiva ani mai tîrziu, cînd deja eram elev la școala primară.
– Pentru că nu ai plîns atunci cînd te-a atins domnul doctor cu palma pe spate, mi-a spus mama.
– De ce m-a atins cu palma pe spate?
– Pentru că așa se face.
– Și-ar fi trebuit să plîng?
– Da.
– De ce?
– Toți copiii care plîng primesc nota 10.
– Dar la școală nu e așa.
– Bineînțeles, dar tu nu te-ai născut la școală.

A și vorbit cândva cu părinții despre acea despărțire, cum a interpretat-o el, și și-a dat seama că ei doar își doriseră să ajungă la o școală mai bună. Până la urmă, acolo a învățat limba germană și tot în Bacău, în gazdă, la 16-17 ani, elev la mate-fizică la Liceul „George Bacovia”, a scris prima poezie. Nu mai are versurile, însă își amintește că, într-o iarnă, se uita pe fereastră cum ningea și avea impresia că fiecare fulg era o persoană care cădea din cer.

Apoi, în 1992, a dat admitere la Academia de Studii Economice (ASE) din București, când erau vreo 12 candidați pe loc, dar, pentru că a intrat la fără frecvență, nu se ducea la cursuri. În primii doi ani de studenție, a lucrat la o schelă de petrol din Modârzău, lângă Moinești, și venea doar în sesiune, să-și dea examenele. S-a întors acolo pentru că se simțea străin de Capitală, însă munca fizică – încărcarea și descărcarea diverselor materiale – îl posomora. Abia din anul III s-a mutat în București și a locuit în gazdă cu un prieten de la țară, și el student la ASE. S-a angajat la ziarul Tineretul Liber, unde a scris știri economice aproape doi ani și, după aceea, a fost redactor 13 ani la Academia Cațavencu. „A fost important că în redacție erau niște scriitori: Florin Iaru, Mircea Dinescu, Tudor Octavian, Ștefan Agopian, Cornel Ivanciuc”, spune Iulian Tănase. „De la ei am aflat o grămadă de chestii: autori de care nu auzisem, cărți pe care nu le citisem. Îmi amintesc cum mi-a spus odată domnul Tudor Octavian, domnu’ nea Tudor, cum îi ziceam noi, că a văzut integrala Cehov într-un anticariat. Erau vreo 13 volume și a spus să le iau, pentru că e bine să ai Cehov în casă”. Iar de scriitorul Dan Stanciu a rămas apropiat.

Crede că multă vreme a scris prost, pentru că nu-și găsea vocea și, până și-a șlefuit-o, s-a lăsat influențat de alții. Întâi de Marin Sorescu, care îi plăcea pentru că avea haz; un timp, a admirat poezia lui Mircea Cărtărescu și-apoi a ajuns la Gellu Naum, de la care a învățat cel mai mult. L-a cunoscut fugitiv, în 2000, cu un an înainte să moară. „Dar pe Lygia Naum o vizitam săptămânal și vorbeam la telefon. Eram mai mulți care gravitam în jurul ei”.

Cu Sacha și Adora, copiii lui, în 2016 . Fotografie: Iulian Tănase

Așa cum gravitau în jurul lui copiii la atelierele de storytelling. A lucrat chiar și cu 20 și s-a bucurat, mai ales că știe cum să se descurce cu ei. Spre deosebire de copii, adulților – a ținut și pentru ei workshopuri – le este mai greu să se prostească și să se joace. Uneori, i-a ajutat să dea jos măștile, de pildă la întâlniri cu tema „Povestește-te pe tine însuți/însăți”, când trebuiau să aleagă două sau trei momente importante din viața lor, despre care să vorbească la persoana a III-a. Discuțiile aveau scop terapeutic, iar unii își făceau curaj pentru narațiune, în timp ce alții șovăiau. Pentru el nu e complicat să se joace, căci are doi copii: Adora, 8 ani, și Sacha, 6 ani, care a devenit personajul principal dintr-o carte publicată anul trecut, „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat”, cu ilustrații de Alexia Udriște. Și el, și sora lui știu să facă jocuri de cuvinte și a observat asta și pentru că i-a mai luat la atelierele pentru copii. Acum îi vede cam la două săptămâni, pentru că locuiesc la Mangalia cu mama lor. Nu i se pare o situație dramatică, deși cei mici nu mai sunt fizic aproape de el, așa cum nici el n-a mai fost de ai lui după mutarea la Bacău: „Au părinți divorțați, fac naveta la București să stea și cu mine, dar îi văd luminoși și veseli. E important să simtă că sunt iubiți și celelalte detalii se rezolvă”.

***

În 2015, PNL l-a propus pentru funcția de director al Institutului Cultural Român (ICR), iar grupul parlamentar al PSD, pe Radu Boroianu, care a primit mai multe voturi. Până atunci, Iulian Tănase publicase în România volume de poezie și proză, printre care: Iubitafizica, Sora exactă, Trusa instalatorului de umbre, Adora și Oase migratoare și fusese premiat în Germania, cu „Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est” și în Austria, cu „1+1+1=1 Trinitate / Literatură”. Dar după nominalizarea la președinția ICR, pentru că îl sprijinise pe Klaus Iohannis în timpul campaniei electorale, cu un an în urmă, nu au venit doar aclamații. „Am simțit cum se abate asupra mea un val de ură și de heităreală și de tot felul de acuzații, că aș fi scris eu cărțile lui Iohannis, că nu știu ce, cum am ajuns eu la Iohannis. (…) După aceea, mi-am zis că nu mai vreau să am de-a face nici măcar cu perspectiva unei funcții publice”, a povestit pentru blogul celmaibuntata.ro.

Dar, într-o Românie în care scena politică e un mare semn de întrebare, au spațiu și dialoguri dintr-astea. În viață și pe Facebook:
„– Tata, ce înseamnă muiepesede? mă întreabă Sacha.
– Înseamnă să-i tragi pesedeului una în față. Muie înseamnă față, îi zic.
După vreo jumătate de oră:
– Tata, da’ muiepesede în ce limbă este?
– În slovenă, Șușu”.

Imagine principală: În Piața Victoriei din București. Fotografie: Facebook Iulian Tănase.