Bookaholic

Dylan Thomas (identificabil pentru cine ştie cît timp cu inubliabilul do not go gentle into that good night) a construit Portretul artistului ca tînăr cîine din zece povestiri care-şi adună conţinutul din experineţele directe ale lui Thomas, toate legate de vîrstele primelor descoperiri revelatorii: copilăria şi adolescenţa. Desigur, ele pot fi citite în orice ordine preferaţi, fără teamă că pierdeţi vreun fir care le ordonează (asta deşi există cîteva personaje şi peisaje recurente, dar fără ca ele să condiţioneze cursul lecturii).  Citite în ordine cronologică, ele lasă să se vadă o gradaţie a vîrstelor şi a transformărilor care îmbogăţeşte foarte mult experienţa de lectură.

În foarte multe dintre povestiri, personajul central, care e, cum spuneam, o ipostază a autorului, e mai mult martor la  scene care se deschid în faţa lui şi care îl implică, vrînd, nevrînd. În prima, „Piersicile“, asistă la reprezentaţiile în forţă date de unchiul său, un personaj macho, dintr-un colţ al Ţării Galilor, un teritoriu care plezneşte, ca şi unchiul Jim, de vitalitate, în ciuda aerului mai degrabă precar al vieţilor din partea locului. Într-o criză de beţie, unchiul Jim îi alungă prietenul, mai gingaş şi mai sclifosit, venit să petreacă vacanţa împreună cu Dylan, iar nepotului nu-i rămîne decît să fluture, nedumerit, din batistă, în urma maşinii care ridică praful şi împrăştie orătăniile.

Tot martor tăcut e şi în scenele din care se construieşte „Patricia, Edith şi Arnold“, o povestire despre două prietene, ambele angajate pentru munci de menaj, eventual cu servicii de bonă incluse, care descoperă că au fost duse de nas de aceaşi Arnold, aparent îndrăgostit de amîndouă. Copilul asistă la preparativele confruntării dintre cei trei şi la scena propriu zisă, trădînd, în acest timp, prin gesturi sau reacţii „de contrast“ o gamă vastă de senzaţii în raport cu încurcăturile adulţilor. Tot martor, dar ceva mai implicat, va fi şi într-o povestire care deja e plasată în adolescenţă, un text-cheie pentru întreg volumul şi preferatul meu: „Întocmai ca nişte căţelandri“. Aici e vorba despre Dylan puştiul fascinat de periferii şi de locuri de trecere, indecise, provizorii. De data asta, un pod de cale ferată e locul unei întîlniri (cu alţi doi adolescenţi forţaţi să-şi asume o maturizare forţată, după nişte escapade amoroase încărcate de consecinţe), dar şi locul prielnic unei stări de fond, esenţiale pentru identitatea celui care povesteşte.

E o poveste cu multă candoare, cu o doză de hazard şi suficientă indeterminare cît să provoace imaginaţia celui care citeşte, o poveste, în fond, despre singurătate şi inadaptare. Întrebat de cei doi băieţi mai mari care-şi fac şi ei veacul pe sub pod de ce nu se duce acasă, puştiul care e obişnuit să fie singur le spune: „Nu vreau să mă duc acasă. Nu vreau să stau lîngă foc. N-am nimic de făcut cînd stau în casă şi nu vreau să merg să mă culc. Îmi lace să stau aşa, degeaba, pe întuneric, am zis eu “. Ca un tînăr cîine, cum zice şi titlul cărţii.

Pe măsură ce avansezi, prozele acumulează o tonalitate mai gravă, reţinută, trădată numai prin detaliu de exterior. Printre cele mai lămuritoare, pentru genul acesta de stare, e  „Cine ţi-ai mai dori să fie cu noi?“, povestea unui drum pe care-l fac doi prieteni, pe căldură, către Worm’s head, promontoriu din golful Rhossilli din Ţara Galilor, accesibil numai în timpul refluxului. Şi aici, ca în multe alte povestiri, se focalizează pe camaraderia dintre doi puşti, pe ritualurile lor de băieţeală, o camaraderie care se întăreşte aproape de fiecare dată  printr-un drum comun, fie pe tăcute, fie vorbind.

Călătoria asta are momente solare şi pune în lumină o solidaritate a celor doi prin refuzul opţiunilor din jur: „ Cu obrajii aprinşi şi frunţile asudate, ne zîmbeam unul altuia mînzeşte . Deja ne simţeam complici ca nişte chiulangii; fugeam în lume, sau mai bine zis mergeam, mîndri şi nebuni, înfumuraţi, departe de străzile care ne ştiau ca pe nişte cai breji înspre peisajul campestru imprevizibil“. Dar pe măsură ce povestirea (şi drumul) avansează, tonurile luminoase fac loc unor lucruri de nerostit şi umbra morţii coboară pe stîncile colţoase, de care se sparg valuri.

Peisajul în care se petrec toate scenele recuperate de Dylan Thomas în acest volum este aproape un personaj în carte: un colţişor din Ţara Galilor, Swansea, un ţinut în care lumina se joacă, alene, cu  întinderile aspre,  fracturate, în  aerul melancolic, de provincie. Aici  marea  vuieşte pe undeva pe aproape, rămăşiţe de vise rătăcesc peste scenele diurne şi un grup de băieţandri bat străzile, solidari, fragili şi obraznici. Am decupat şi eu un fragment exterior, cu rol important în peregrinările băieţilor din cartea lui Dylan Thomas, şi cu el vă încurajez să nu ocoliţi povestirile poetului.

„Mă sprijineam de zidul cîte unei case abandonate din cartierele de vile sau hălăduiam prin încăperile goale, mă opream înspăimîntat pe trepte sau mă uitam prin geamurile sparte  la mare sau în gol, iar luminile se stingeau una cîte una pe bulevarde. Sau mă furişam într-o casă construită pe jumătate, cu cerul înfipt în acoperiş şi cu pisici pe scări şi cu vîntul care sufla printre oasele descărnate ale dormitoarelor.“

Dacă nu am insistat pînă acum, mă folosesc de ultima şansă să zic că au mult umor şi, cred eu, o deschidere nonagresivă către sensibilităţi diferite de cititori. Asta pentru că Dylan Thomas povestitorul nu aşează  accentul pe paradă sau pe demonstraţie, ci pe vulnerabilitatea unei sensibilităţi care îşi caută, mai degrabă nesigură, un loc şi o voce.

Portretul artistului ca tânăr câine de Dylan Thomas, traducere de Mihaela Ghiţă, prefaţă de Mircea Mihăieş,  Editura Polirom, 2014. Cartea poate fi comandată din librăria Cărturești de aici.