Porumbelul, de Patrick Süskind, a fost prima mea întâlnire cu prozatorul german și poate că a fost mai bine așa, căci am putut aprecia acest scurt și tulburător roman fără a-l compara cu nimic și fără a-l așeza în contextul mult mai celebrului Parfumul. O poveste galopantă, care se citește pe nerăsuflate în câteva ore, cartea cuprinde o zi din viața unui locuitor parizian, care și-a planificat întreaga existență și nu se mai așteaptă la cine știe ce surprize de la viitor.
Jonathan Noel are peste cincizeci de ani și este un om corect, discret, nepretențios și de încredere. El nu are prieteni, la banca unde lucrează ca gardian face parte din inventar, iar clienții îl privesc mai degrabă ca pe un obiect, nu ca pe o ființă umană. În mulțime se pierde ușor, căci bărbatul are grijă să nu se remarce prin nimic, iar singura persoană care poate dobândi cunoștințe intime asupra vieții sale este portăreasa imobilului în care locuiește.
După o copilărie și o tinerețe nefericite, când și-a văzut părinții luați de lângă el și trimiși în lagărele naziste, iar ulterior a ajuns pe mâna unui unchi care i-a organizat viața în mod abuziv, Jonathan Noel a tras concluzia că nu se putea baza pe oameni și că, pentru a trăi în pace, e necesar să îi țină la distanță. El a luat prima decizie din viața lui și s-a mutat la Paris, unde s-a izolat de societate, trăind singur într-o cămăruță care pentru el reprezintă tot ce are nevoie: refugiul din calea lumii zgomotoase, murdare și intruzive, cochilia sigură în care se ascunde pentru ca nimic să nu-i tulbure existența atent organizată, din care a încercat să excludă evenimentele neplăcute.
Era realmente singura din viața lui care se dovedise a fi de nădejde. Și de aceea nu se gândise nici o clipă să se despartă de ea, nici chiar acum, când trecuse de cincizeci de ani și îl obosea uneori puțin să urce atâtea trepte ca să ajungă la ea și când salariul i-ar fi permis să închirieze un apartament adevărat cu o bucătărie proprie, un closet propriu și baie. Rămăsese fidel iubitei lui, (…) voia să eternizeze relația dintre ei, s-o facă de nestrămutat, cumpărând odaia. (pag. 12)
Odaia, aflată la etajul al șaselea al unei case din Rue de la Planche, nu este tocmai o întruchipare a confortului: spațiul este strâmt, nu există bucătărie și baie, iar closetul este la comun, dar Jonathan Noel a trăit aici mulțumit – și, ocazional, chiar fericit – timp de treizeci de ani. Lucrurile exterioare, precum tipul chiriașilor sau destinația celorlalte odăi de pe palier, s-au schimbat de-a lungul deceniilor, numai bărbatul a rămas fidel cămăruței sale, o insulă sigură într-o lume nesigură, pe care acum plănuiește să o cumpere.
Eșafodajul atent construit al vieții lui se năruie pe neașteptate într-o dimineață, când, după ce stă la pândă pentru a se asigura că toaleta de pe culoar este liberă, Jonathan deschide ușa camerei sale și se trezește nas în nas cu un porumbel. Această prezență neprevăzută îi dă peste cap rutina zilnică și îi întrerupe viața monotonă lipsită de evenimente – mai mult, îl înspăimântă și îl determină să se refugieze înapoi în adăpostul său, unde se zbate ca un animal prins în cușcă, încercând să găsească o cale de evadare pentru a nu întârzia la serviciu.
Un porumbel în fața ușii: ei, și? Cum e posibil să-i fie cuiva teamă de un porumbel? Ne apucă râsul numai gândindu-ne la un asemenea scenariu, deși există persoane care au o frică patologică de păsări, adică ornitofobie (cine a văzut celebrul film de Hitchcock poate înțelege mai bine acest lucru). Este Jonathan Noel un om nebun? L-a dezechilibrat psihic singurătatea, rutina, lipsa dragostei și a interacțiunii umane? Sau este vorba de ceva mult mai profund, care are legătură cu stilul de viață pe care și l-a impus?
Închistat în zeci de temeri mărunte și precepte riguroase, lui Jonathan îi este frică de penibil, de impresia pe care o lasă asupra celorlalți, de simplul fapt de a fi observat și analizat. El nu încalcă nici măcar în intimitate regulile de conduită după care își duce existența anonimă și anodină. Să faci pipi în chiuvetă? Sacrilegiu! Să lași în parc un ambalaj folosit pe care ai uitat să-l arunci la coș? De neiertat! Bărbatul își este sieși despot și critic înverșunat, iar cel mai neînsemnat eveniment imprevizibil pare să-i clatine siguranța de sine și stabilitatea lumii interioare.
Își lăsase capul într-o parte și îl privea pe Jonathan fix prin ochiul stâng. Acest ochi, un disc mic, rotund ca un cerc, maroniu cu centrul negru, era cumplit de privit. Părea ca un nasture cusut de penele capului, fără gene, fără sprâncene, gol, fără rușine întors spre exterior și deschis cât putea de mare; în acel ochi însă zăcea ceva precaut și viclean deopotrivă; și, deopotrivă, nu părea nici deschis, nici închis, ci pur și simplu inert precum e lentila unui aparat de fotografiat care înghite orice lumină exterioară și nu lasă înspre înafară să strălucească nimic din interiorul său. Nici o licărire, nici o sclipire nu găseai în acest ochi, nici o scânteie de viață. Era un ochi fără privire. Și îl fixa pe Jonathan. (pag. 14)
Porumbelul declanșează o serie de decizii pripite și hazardate: Jonathan își pregătește valiza veche, se îmbracă cu hainele de iarnă – deși este miezul verii -, se înarmează cu umbrela și iese pe coridor pentru a înfrunta îngrozitoarea pasăre, a cărei atingere o prefigurează cu groază. Într-o casă în care locuiește un porumbel un om nu mai poate trăi, porumbelul este simbolul haosului și al anarhiei. Este de ajuns să citim descrierea pe care Süskind o face porumbelului pentru a simți și noi un mic fior de neliniște, înțelegând în parte efectul devastator pe care apariția sa a avut-o asupra rutinei matinale a protagonistului.
Nu numai atât: continuând lectura, ne dăm seama că efectul se extinde asupra întregii zile, tulburând stăpânirea de sfinx cu care Jonathan păzește banca de treizeci de ani neîntrerupți de boli, concedii sau jefuitori. Pentru prima dată își neglijează datoria și ratează sosirea limuzinei directorului, prea adâncit în starea de confuzie și zădărnicie care l-a cuprins. Pentru prima oară se simte atât de slăbit și năucit încât trebuie să se sprijine de o coloană. Pentru prima oară în decenii este nevoit să ia prânzul în parc, pentru că acasă nu se mai poate întoarce. Pentru a doua oară îl observă cu uimire pe cerșetorul care, odinioară, îi trezise invidia prin nepăsarea și mulțumirea lui, dar mai ales prin revoltătoarea aură de libertate ce pare să îi înconjoare existența precară.
De remarcat cina, aidoma celei îngurgitate cu poftă de cerșetor, pe care o mănâncă spre final Jonathan. Este un semn al asumării declinului și ratării, un semn al resemnării în fața unui fapt zdrobitor: o familie de porumbei s-a instalat deja la el acasă, murdărindu-i și distrugându-i iubita lui cameră. O concluzie deloc ieșită din comun pentru Jonathan, căci, după cum aflăm însoțindu-l preț de o zi, el nu este genul de om care acționează, ci unul care îndură, iar singura lui sursă de curaj, încredere și stimă de sine – puterea simbolică a meseriei sale – s-a năruit sub lanțul de neglijențe și ghinioane de peste zi. Și totuși, bărbatul a luat o decizie radicală în urmă cu treizeci de ani, iar în el există resurse nebănuite care, cine știe, pot ieși la iveală când ne așteptăm mai puțin.
Jonathan se uita spre stradă în jos cu un soi de privire frântă. De parcă ochii aceștia n-ar mai fi fost ai lui, ci el însuși s-ar fi aflat în spatele ochilor săi, privind prin ei afară ca prin niște ferestre rotunde moarte; da, era de parcă întregul trup din jurul lui nu ar mai fi fost al său, ci el, Jonathan – sau ceea ce mai rămăsese din el – ar mai fi fost doar un gnom minuscul, atrofiat, în uriașul edificiu al unui trup străin, un pitic neajutorat, prins în interiorul unui mecanism-om mult prea mare, mult prea complicat, pe care nu-l mai putea stăpâni și dirija după propria voință. (pag. 81)
Mi-a plăcut felul în care este scris și construit romanul, modul în care Patrick Süskind orchestrează tensiunea crescândă și zbuciumul sufletesc al protagonistului, privind lumea prin ochii acestui om singuratic și decepționat, surprinzând toate detaliile mărunte legate de existența sa lăuntrică și o viață care circulase pe o orbită închisă în interior.
Trăim alături de Jonathan Noel panica, frământarea, nesiguranța, simțim odată cu el prăbușirea unei lumi odinioară stabile, întrezărim un viitor prestabilit făcut țăndări, un sens al vieții mânjit de lașitate, găinaț și pene.
Simțim absurditatea faptului că o pasăre – și ceea ce simbolizează ea – a alungat atât de ușor un om din cuibul călduț și sigur în care se ascunsese de ceilalți oameni. Sau poate că i-a făcut cel mai mare bine – dar asta va trebui să descoperiți singuri, citind romanul lui Patrick Süskind.
Într-o anumită privință, Porumbelul lui Süskind mi-a adus aminte de Locatarul himeric al lui Roland Topor, al cărui protagonist locuiește într-un mic apartament din Paris și se adâncește treptat într-o halucinantă existență, până la un punct în care nu mai putem distinge închipuirile de realitate.
Patrick Süskind, Porumbelul, traducere din limba germană de Daniela Ștefănescu, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“, 2016, 104 pagini
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
