Când vine vorba despre cărţile copilăriei, amintirea poveştilor care mai de care mai intersante este cât se poate de vie. Am păstrat multe dintre ele şi le mai răsfoiesc uneori, în căutarea senzaţiilor trăite atunci când citeam vreo poveste nouă, plină de peripeţii, cu puternic impact vizual, căci cărţile pentru copii au fost dintotdeauna frumos ilustarate.

Şi nu ştiu cum se face că, deşi acum uit de la o zi la alta anumite lucruri, când vine vorba de lecturile copilăriei, detalii precise dau năvală. Aşa stau lucrurile şi cu Povestea lui Muck cel Mic de Wilhem Hauff, pe care vi-o prezint azi: am citit-o într-o zi de vară, cuibărită într-un chaise longue în curtea bunicii. Am visat cu ochii deschişi la magia tărâmurilor orientale, dar mai ales, am poftit la smochine toată ziua.

Toate aceste amintiri au ieşit la iveală în momentul în care am descoperit pe internet o ediţie în limba rusă a poveştii, punctul de atracţie constituindu-l nu scrierea chirilică pe care nu ştiu să o descifrez, ci minunatele ilustraţii realizate de Anton Lomaev.

Autorul poveştii, Wilhem Hauff a fost un poet şi prozator german din secolul XIX care, din păcate, a murit la doar 24 de ani. În scurta sa existenţă a scris basme inspirate de fantasticul autohton şi oriental, precum şi nuvele, asta după ce în copilărie a fost un cititor pasionat, devorând cărţile din biblioteca bunicului său. Există în zilele noastre şi un premiu pentru literatură de copii şi tineret care îi poartă numele.

Vă mai amintiţi povestea? În Niceea – azi oraşul turc Iznik – trăia bătrânul Muck cel Mic pe care copiii îl batjocoreau din cauza înfăţişării sale ciudate: trupul plăpând şi scund, capul mare, îmbrăcat cu o feregea ponosită, cu un turban uriaş şi iminei prăfuiţi. Aceste veşminte erau singurele lucruri rămase de la tatăl său, mort pe când Muck avea 16 ani. Şi-a dorit să le păstreze şi să le poarte chiar dacă nu a cunoscut niciodată dragostea paternă. Tatăl unuia dintre copiii năzdrăvani care îl necăjeau pe bătrân îi spune acestuia povestea lui Muck.

Rămas un adoloscent singur şi fără ştiinţă de carte, alungat de rudele sale, s-a văzut nevoit să colinde ţara în căutarea norocului. Şi aventurile nu au întârziat să apară, de la slujba de îngrijitor de pisici la cea de curier special al împăratului, intrat în posesia unor conduri fermecaţi care îl purtau unde voia ca vântul şi ca gândul, precum şi a unui toiag magic care îi indica locul unde se află comori.

Deşi mânat de intenţii bune şi  dându-le din galbenii găsiţi cu ajutorul toiagului fermecat şi curtenilor, Muck cade pradă uneltirilor acestora şi e acuzat de furt din visteria împăratului. E întemniţat şi, deşi dovedeşte că nu e vinovat, împăratul nu-şi ţine promisiunea de a-l lăsa liber şi nestingherit, ci îl alungă din ţara sa, păstrând pentru sine condurii şi toiagul fermecat.

 

Trist din cauza nedereptăţilor care i se tot întâmplau, Muck descoperă doi smochini ale căror fructe aveau proprietăţi magice: odată mâncate, unele dintre ele îi făceau nas şi urechi mari celui care le consumase, iar celelalte readuceau înfăţişarea la normal. Muck cel Mic se foloseşte de primele dintre ele pentru a-l pedepsi pe împărat, dar şi pe curtenii răi şi reuşeşte să-ţi recupereze şi toiagul şi condurii.

De atunci, dezamăgit de oameni, Muck a ales să trăiască singur, într-o casă mare, pe al cărei acoperiş se plimbă serile.

Toate aceste aventuri sunt deosebit de frumos prezentate în ilustraţii de Anton Lomaev, un artist născut în Belarus şi absolvent al Academiei Naţionale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. Deşi nu lucrează exclusiv pentru cărţile de copii, acestea sunt ilustraţiile care mie îmi par cele mai reuşite. Extrem de talentat, Anton foloseşte culori frumoase şi detalii atât de încântătoare încât sunt sigură că reuşeşte să vrăjească cu ilustraţiile sale sufletul oricărui mic cititor (şi nu numai, pe mine m-a cucerit complet, sper că şi pe voi). În cazul poveştii lui Muck cel Mic,veşmintele, decorurile, detaliile din fiecare imagine reuşesc să creeze un colţ magic de lume orientală. Ilustraţiile acestea ajută, fără doar şi poate la transformarea mai uşoară a cărţii în portal magic ce permite accesul cititorilor în lumea imaginată de Hauff.

Nutresc şi de această dată speranţa că am reuşit să vă fac o mică bucurie şi să vă aduc mai aproape de amintirile copilărie şi de copiii voştri cărora neapărat  trebuie să le citiţi poveşti.

Sursă: cizgilimasallar.blogspot.ca

Irina Dumitru

Este de profesie jurist și locuiește în Târgoviște. I-ar fi plăcut să fie ilustrator, arhitect sau creator de bijuterii. Îi place să citească, în special literatură fantastică, mănâncă filme pe pâine, călătorește, e pasionată de artă, design interior și adoră tot ce ține de stilul vintage: haine, accesorii, obiecte de decor, atmosferă. A început prin a ne posta chestii frumoase pe wall-ul de Facebook, a continuat prin a scrie articole despre tot felul de descoperiri simpatice.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *