M-am apucat de Histoire d’O după ce am remarcat că toată lumea bună a internetului literar recomanda fanilor lui E. L. James și Fifty Shades of Grey să răsfoiască romanul lui Pauline Réage, pentru că o să-i lecuiască de mommy p0rn.

O carte scrisă în spiritul Marchizului de Sade, dintr-o perspectivă feminină, suna cel puțin interesant, iar observațiile unui așa-zis cronicar online descoperit aleatoriu, care, într-o comparație între cele două cărți (complet inutilă, dacă mă întrebați pe mine, e ca și cum ai compara o mașinuță teleghidată cu un tanc), sublinia că lui nu i-a plăcut deloc Povestea lui O de Pauline Réage pentru că nu are cuvinte porcoase, m-au convins în cele din urmă. Literatură erotică safe for work – sau, mă rog, safe în cazul în care ți se uită cineva peste umăr, nu și în cazul în care cineva îți citește gândurile. Sau îți ia temperatura.

Vă spun de la început: cartea asta nu este pentru feministe. În anii 70 și 80, după aproape 20 de ani de la publicare (care a avut loc în 1954) feministele încă ardeau în public pagini din romanul lui Pauline Réage. Era pe toate listele de cărți interzise pe care vi le puteți imagina. Era subiectul a numeroase studii legate de psihologia femeii, psihologia din spatele practicilor BDSM, și un exemplu des citat de disonanță cognitivă. Era în topul preferințelor anumitor scriitori ai vremii, printre care J. G. Ballard (oarecum previzibil, ce-i drept) sau Graham Greene, pentru felul în care reușește să creeze o tensiune erotică de o intensitate obositoare, fără să foloseasca niciun fel de cuvinte obscene.

Și totuși, nimeni nu știa cine este autorul real al cărții.

———————–

Povestea lui O de Pauline Réage e simplu de rezumat. În primele pagini ale romanului, O este urcată de iubitul ei într-un taxi, apoi abandonată în fața unui castel din Roissy. Acolo e luată în primire de un soi de cult sexual, în care bărbații se folosesc de femeile din grup ca de niște sclave, biciuindu-le, ținându-le în lanțuri, violându-le și, în general, umilindu-le în diverse feluri, unul mai grotesc ca altul. În castel, O și celelalte femei trebuie să poarte un soi de îmbrăcăminte de secol optsprezece, cu un corset care îi expune sânii, nu au voie să ridice privirea către bărbații din jur, nu au voie să vorbească între ele, trebuie să fie disponibile pentru orice fel de act sexual, oricând li se cere, și, în general, sunt reduse cam la același nivel de individualitate și umanitate cu, să spunem, un scaun.

Descoperim, între timp, că în realitate castelul e un soi de boot camp pentru membrele respectivei societăți, care le învață să fie supuse complet bărbaților din grup. O este sclava iubitului ei și după ce părăsește castelul. Și pentru că pe un sclav îl poți pasa mai departe, oricui îi este de folos, același lucru în practică și René, care o împrumută mai departe prietenului său, Sir Stephen.

N-are sens să vă povestesc mai mult. Prima parte a cărții, care se desfășoară în castel e greu se suportat și bulversantă chiar și pentru cititorul cu gusturi mai neortodoxe. Spre final, tensiunea sexuală se mai dispersează, odată ce O se întoarce în lumea reală și începem să aflăm diverse detalii despre ea – precum faptul că e fotograf – dar umilințele ei devin mult mai greu tolerabile, chiar și pentru cititor, tocmai prin fapul că se desfășoară în afara acelui cadru restrâns, acelei lumi aproape ireale din castel.

Totul este descris prin ochii lui O, de multe ori dialogurile sunt narate, și în general tonul povestirii este unul de poveste, de basm grotesc, sau mai degrabă de coșmar, care se termină exact așa cum se termină un vis: fără vreo semnificație, fără concluzie, fără vreo revelație existențială, ca și cum pur și simplu ai deschis ochii, într-un moment aleatoriu al visului și dintr-o dată ești în afara lui.

————————-

Însă această lipsă a unui final real nu e întâmplătoare. Povestea din spatele poveștii lui O este, poate, cu mult mai interesantă decât cartea în sine. Pauline Réage a fost, timp de aproape 40 de ani, un pseudonim în spatele căruia stătea o scriitoare despre care știau cel mult 15 oameni. Printre ei, ca o paranteză, se afla și Charles de Gaulle.

Numele real al autoarei, Dominique Aury, a devenit cunoscut abia în 1994, când s-a descoperit și că romanul a pornit inițial ca o serie de scrisori către iubitul ei căsătorit, Jean Paulhan, la rândul lor răspunsul la o provocare pe care acesta o lansase către Aury, și anume aceea că el nu crede că o femeie poate scrie proză erotică în spiritul Marchizului de Sade.

Aury a demonstrat contrariul, și a făcut-o atât de bine, încât Paulhan i-a recomandat să transforme scrisorile într-un roman și să îl publice, chiar dacă o va face sub pseudonim.

Dominique Aury a murit în 1998. Se speculează cum că, în realitate, nici acesta nu era numele ei real, și că, de fapt, ar chema-o Anne Cécile Desclos. O-ception, indeed.

——————–

Controversele pe care le-a pornit romanul ei, alimentate și de misterul din spatele identității autoarei, s-au întins pe multe planuri, de la psihologia personajelor până la moralitatea lor. Cea mai interesantă este însă dezbaterea asupra felului în care este redată condiția femeii în roman. Este Povestea lui O un caz îngrozitor de obiectificare a femeii? E un roman misogin, care merită ars în public de femeile din toată lumea? Sau, dimpotrivă, Povestea lui O este, în realitate, un roman feminist, așa cum susține autoarea franceză Régine Deforges, o bună prietenă a lui Aury, la rândul ei autoare de literatură erotică:

It is absolutely a feminist work, empowering to women. For the first time, a woman is revealing her sex life, and it is the woman who dominates the situation, her feelings, her responses, her trajectory. (sursa)

Pe tot parcursul lecturii, torturile și umilințele la care e supusă O m-au îngrozit. Deși, pe undeva, înțelegeam logica din spatele masochismului, cel puțin la nivel superficial, nivelul la care este practicat în roman n-are cum să nu te zguduie. Pentru O, sclavia e un stil de viață. Este felul în care se manifestă, pentru ea, iubirea. Și totuși, odată la două-trei pagini, îmi venea să arunc cartea la gunoi, și cred că singurul motiv pentru care n-a zburat niciodată prin cameră sau nu s-a lovit de pereți este faptul că am citit-o pe Kindle.

Și totuși, după ce am dat ultima pagină, după ce am analizat la rece ceea ce citisem, am început să înțeleg și perspectiva lui Deforges, pentru care Povestea lui O este în realitate o lucrare feministă. Înainte să săriți pe mine cu furci și topoare, trebuie să știți că, de la bun început, O nu este forțată să intre în societatea secretă din Roissy. Este propria ei alegere, așa cum este alegerea ei să rămână. Sir Stephen, căruia iubitul ei i-o pasează la un moment dat, și care devine astfel stăpânul ei, îi explică foarte clar – și nouă, în acelaști timp – că, deși atâta timp cât e proprietatea lui, n-o să fie liberă, ea poate oricând să decidă să nu mai fie proprietatea lui.

Ba mai mult, spre final, ți-e clar că O a găsit un loi de eliberare prin condiția ei de sclav, că își acceptă statutul ca pe o expresie a sexualității ei. Faptul că o femeie își acceptă sexualitatea, indiferent de ce natură ar fi ea, nu mi se pare în niciun fel o ofensă. Ba mai mult, e o expresie a libertății de a alege ceea ce îți dorești cu adevărat, chiar dacă ceea ce îți dorești tu pare lipsit de sens pentru alții și atâta timp cât, în spiritul liberalismului clasic, libertatea ta nu încalcă în vreun fel libertatea altuia.

Povestea lui O nu este pentru cine nu tolerează sexul în combinație cu violența. Și nici nu e o carte de citit în autobuz. De fapt, e o carte numai pentru cine e pregătit să experimenteze ceva senzații tari, dar înțelege, și își asumă, că s-ar putea să fie îngrozit de ce îl așteaptă. Pentru cine intră în categoria asta, vă garantez că e o experiență care merită, mai ales că e scrisă exemplar, măcar și ca simplu experiment literar.

Dacă n-o vreți în engleză în format electronic, s-a tradus și la noi, la editura Trei.

3 comentarii
  1. Avatarmonica

    In Franta, a fost publicata o biografie a autoarei Povestii lui O- Angie David, Dominique Aury, biographie Éditions Léo Scheer, 2006. Acolo sunt tratate si controversele legate de numele ei real. merita citita.
    Povestea lui O a intrat deja in istoria literaturii, cred ca trebuie citita de cei care doresc sa inteleaga evolutia unui gen literar si sa aiba o viziune asupra culturii secolului XX. (ex. sunt trimiteri la moda si perceptiile legate de feminin din perioada anilor 40-50, silueta clepsidra, etc). Povestea lui O are nevoie, in primul rand, de cititori deschisi la minte, nu de cautatori de senzatii tari….

    Reply
  2. Pingback: Povestea lui O: misogină sau feministă? | Editura Trei

  3. Pingback: Povestea lui O | Tomata cu Scufita

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *