Dacă aveţi chef de o poveste cu ţinuturi nordice, atlantice, cu vânt rece şi mări agitate, recomand Ştiri de acasă (The Shipping News), de Annie Proulx, carte câştigătoare de Pulitzer şi alte premii şi foarte bine tradusă în româneşte de Ana Constantinescu. Se întâmplă în Newfoundland, un loc al apelor, umezelii şi putreziciunii, al vorbelor care circulă pe distanţe mari, distorsionate de vântul puternic, un loc al oamenilor care ştiu totul despre bărci, stânci şi aisberguri. Un loc al morţii pe mare.
Quoyle, un personaj grăsun şi împiedicat, cu o copilărie dificilă, plină de abuzuri şi umilinţe, este acum tatăl a două fetiţe, Bunny şi Sunshine. Mama fetelor, Petal, care abuzează şi ea cât poate de dragostea lui Quoyle şi de bonomia lui, răpeşte într-o zi copiii şi dispare. Se află apoi că fugise cu noul iubit, după ce îşi vânduse copiii unor traficanţi, pentru câteva mii de dolari.
Împreună cu fetiţele regăsite şi cu o mătuşă inimoasă, Quoyle pleacă înapoi în Newfoundland, locul natal al tatălui său. Aici se apucă să renoveze vechea casă a familiei şi se angajează la ziarul local de scandal, Pasărea clevetitoare, pentru care va scrie despre accidentele de maşină şi despre poveştile navelor care ancorează în port.
Promontoriul Quoyle, unde se află, izolată, casa cea veche, poartă numele unei familii pe care localnicii o ştiu blestemată. De la piraterie la incest, nimic din ce e etichetat drept „rău pur” nu lipseşte din istoriile despre membrii ei. Când i se povestesc cele mai negre lucruri despre familia lui, disperarea lui Quoyle se adânceşte: speranţa că viaţa i-ar putea fi la un moment dat mai luminoasă se îndepărtează tot mai mult.
De la mişcările personajelor, la felul în care curg lucrurile, aproape totul e închegat şi verosimil, aşa cum se întâmplă la marii povestitori şi povestitoare. Cu o excepţie totuşi. Prin felul în care e construit, Quoyle aduce puţin a prinţul Mîşkin. „Bun” în cel mai esenţial sens al cuvântului, blajin, empatic şi străin de orice meschinărie. Atâta doar că „idiotul” lui Dostoievski avea, spre deosebire de Quoyle, un trecut mai puţin zbuciumat. Comportamentul şi personalitatea lui nu contraziceau acest trecut. Oare poate un om abuzat şi umilit pe parcursul întregii sale vieţi, să rămână la maturitate departe de orice cruzime? Bun şi rău sunt categorii sărace, dar până la urmă logica poveştii ne aduce la ele, poate şi pentru că, în fond, ideea cărţii este că „există întotdeauna speranţă”: dintr-o viaţă şi dintr-o familie „rea” poate oricând să apară un om „bun”.
„Fără inspiraţia cărţii lui Clifford W. Ashley, din 1944, Cartea Ashley a nodurilor”, spune Annie Proulx, „… acest roman ar fi rămas doar schiţa unei idei.” Fiecare capitol e precedat de un mic citat din Cartea nodurilor care ţinteşte metaforic întâmplarea sau sensul central al capitolului. Iată cum sună unul dintre ele:
Pentru a salva pe cineva care a căzut prin gheaţă, degetele mâinii salvatorului şi cele ale mâinii victimei sunt îndoite în sens invers ca să se apuce bine. Unghiile ar trebui să fie tăiate foarte scurt.
De fapt, citatul ar putea foarte bine să stea chiar la începutul cărţii: povestea e una a căderii, a disperării şi a salvării oamenilor pierduţi de către alţi oameni pierduţi.
În 2001, a apărut varianta ecranizată a romanului The Shipping News, cu Kevin Spacey, Julianne Moore, Judi Dench şi Cate Blanchett. L-am văzut imediat după ce am terminat de citit cartea şi, aşa cum se întâmplă de multe ori cu ecranizările, a fost o mică dezamăgire. Bineînţeles că personajele au mult mai mult luciu pe peliculă decât în scris. Şi bineînţeles că atmosfera lugubră, dar verosimilă din roman, devine lugubră, cu accente de „poveste cu fantome” în film. Dispar personaje şi toată acţiunea se simplifică. Totuşi, a meritat, măcar pentru nuanţele de gri, argintiu, bleumarin şi ocru, care predomină în imagini. Dacă vă bate gândul să vedeţi filmul, nu o faceţi însă înainte de a citi cartea. (Valabil, în mod sigur, pentru orice ecranizare.)
