Bănuiesc că dacă se întâmplă să te plimbi prin veldul nesfârşit al Africii de Sud, întinderea fără capăt, acoperită de ierburi ţi se va părea monocromă şi plată. Şi că de-abia dacă te vei apropia şi vei miji ochii, vei vedea câte culori ascunde.
Asta e impresia pe care mi-au lăsat-o şi Povestirile africane ale lui Doris Lessing. Nu e în ele nimic strident, nimic care să te ia de guler în timp ce citeşti. Dar dacă eşti atent, nu numai că vei avea ce să descoperi, ci vei deveni conştient şi de necunoscutul înfricoşător care pândeşte în permanenţă din umbra povestirii cu cea mai domestică şi inofensivă aparenţă.
Fetiţa de paisprezece ani, crescută la ferma tatălui ei din Rhodesia de Sud, îşi ia în fiecare dimineaţă puşca la subraţ, îşi cheamă câinii şi îşi începe hoinăreala prin brusă. A fost învăţată că băştinaşii nu sunt oameni şi că trebuie să se aştepte la o atitudine respectuoasă şi umilă din partea lor. Aşa că atunci când, într-o zi, îl întâlneşte pe Bătrânul Şef Mshalanga, care o tratează altfel decât era obişnuită, ideile ei primite de-a gata încep să se zdruncine.
Citeşte într-o carte veche, scrisă de un explorator, despre „Ţara Şefului de trib Mshalanga”, căruia exploratorul trebuia să-i ceară învoire pentru a căuta aur pe teritoriile lui. Fetiţa înţelege că regulile lumii în care se întâmplă să trăiască nu sunt absolute. Află tot mai multe despre cei cărora le aparţinuseră până nu demult pământurile fermei tatălui ei. Se consideră egala lor. Până la urmă, şi ea s-a născut aici, este şi ţara ei, are şi ea dreptul la această moştenire. Aşa că porneşte să-i facă o vizită prietenească şefului de trib. Dar în timp ce traversează valea cea largă şi verde, ceva neaşteptat i se întâmplă.
Citisem despre această stare, anume cum imensitatea şi tăcerea Africii, sub dogoarea străvechiului soare, capătă consistenţă şi prind contur în mintea ta, încât până şi chemarea păsărilor devine ameninţătoare, iar din copaci şi stânci se ridică şi te împresoară o miasmă a morţii. Te mişti prudent ca nu cumva simpla ta trecere să tulbure acel ceva arhaic şi funest, întunecos, masiv şi mânios, ce ar putea dintr-odată să se ridice asupra ta şi să te lovească din spate.
Găseşte satul, dar nu e primită cum s-ar fi aşteptat. Şeful de trib e politicos, dar în purtarea lui se ghiceşte adversitatea. La întoarcere, fetiţei nu-i mai e teamă.
Peisajul iradia acum o ostilitate ciudată, o îndârjire rece, necruţătoare, sumbră, care mă însoţea implacabilă ca un zid, intangibilă ca fumul, parcă spunându-mi Te afli aici ca să distrugi. Mă îndreptam spre casă cu inima pustie: înţelesesem că o ţară nu poate fi supusă, aşa cum dresezi şi supui un câine, şi nici trecutul ei nu poate fi înlăturat cu un zâmbet dulceag şi făţarnic, mărturisind că n-ai ce face, doar eşti şi tu o victimă.
Doris Lessing s-a născut în Persia, în 1919, dar din 1925 a trăit în Rhodesia de Sud (Zimbabwe), acolo unde tatăl ei cumpărase câteva sute de hectare de teren, în speranţa că-şi va construi o fermă care-l va îmbogăţi, sau chiar că va găsi aur. Nu s-a întâmplat aşa. Dar fetiţa lui, Doris May, avea să-şi amintească foarte bine despre vremurile în care hoinărea prin brusă şi nu avea voie, sub nici o formă, „să se amestece cu băştinaşii”. (În interviul de aici vorbeşte despre cât de mult regretă experienţele pe care le-ar fi putut avea, dacă acest lucru nu i-ar fi fost interzis.)
„Bătrânul Şef Mshlanga” e prima povestire din volum şi a rămas preferata mea. În ea apare, ca un ecou îndepărtat sau ca un fum, dar de a cărei existenţă nu te poţi îndoi, ideea care se va regăsi, mai ascunsă sau mai explicită, în aproape toate povestirile: oricâte intenţii bune ar avea „invadatorul”, cele două lumi, cea a coloniştilor şi cea a localnicilor, nu vor sta niciodată de vorbă; nu-şi vor spune nimic; nu vor face nici un schimb; pentru că relaţia dintre ele e de la început viciată.
Simplul contact, oricare ar fi el, între cele două grupuri, aduce până la urmă un rău mai mare decât binele pe care poate că-l presupunea. Prin ochi atât de diferiţi, faptele Celuilalt se văd întotdeauna într-o lumină stranie, care presupune un pericol.
*
În “Micul Tembi”, nevasta fermierului îngrijeşte copiii băştinaşilor care lucrează la fermă; face totul cu o bunătate şi o dăruire de sine ieşite din comun. Când o mamă îşi aduce bebeluşul grav bolnav, nevasta fermierului îl salvează şi apoi se ataşează foarte mult de el.
Copilul creşte şi relaţia lui cu familia fermierului evoluează într-un mod greu de definit. Fermierul îl bate pentru o neatenţie. Mai târziu, copilul încearcă mereu să obţină favoruri; vrea să fie lăsat să aibă grijă de copiii familiei; lucrează în grădină; apoi fură şi este pedepsit. În cele din urmă pleacă de la fermă şi e bănuit pentru spargerile care au loc la fermele vecine.
Legătura lui cu familia fermierului e ambiguă şi albii o interpretează drept lăcomie, oportunism şi chiar nebunie. Din partea cealaltă se vede aşa: Tembi a fost mai întâi salvat, iubit şi alintat de ei, apoi bătut, apoi chemat înapoi, şi iarăşi alungat. Cum a înţeles el şi în ce l-au transformat mai exact toate astea, rămâne un mister.
*
În povestiri, Doris Lessing e mai mult reporter decât autor-Dumnezeu: directă, atentă, sinceră. Dar fiorii nu-i simţi decât când îţi dai seama că reuşeşte să închidă în textele ei acel mister.
Nu misterul vreunei anomalii rare, ci misterul oamenilor în mijlocul cărora trăim. Misterul străinilor, al emigranţilor, al abuzaţilor. Cele câteva lucruri pe care le întrezăreşti despre sufletul lor, uneori nici nu se potrivesc între ele. Pentru că acesta-i adevărul: sufletele oamenilor nu sunt perfect coerente şi consistente.
Nu misterul Africii aceleia din cărţile de aventuri, ci misterul unor oameni prinşi în regulile lumii în care s-au născut şi în care trebuie să se descurce într-un fel sau altul.
Albi şi negri, invadatori şi invadaţi, exploatatori şi exploataţi, încearcă să se adapteze cu toţii la o situaţie de conflict permanent, uneori subtil, alteori explicit. Exploatatorii trebuie să înveţe să trăiască într-un mediu ostil, cu vina care îi face să comită tot felul de acte nesăbuite (care nu fac decât să sporească răul).
Victimele trebuie să înveţe să se strecoare prin viaţă ca prin brusă, fiind atenţi să-şi păstreze leacurile şi vrăjile, în care stă ultima lor rezervă de putere. E legătura profundă pe care o au cu locurile în care s-au născut, e singura victorie, firavă şi tristă, la care se pot aştepta în faţa stăpânului alb, care poate dispune de ei oricând.
