Meteosensibili sau nu, cert e că resimţim fără dubiu venirea primăverii. Pe lângă soare, cer albastru, cântec de păsărele, ne trezim tot mai des cu dispoziţia aia de it’s a beautiful day, când deschizi larg toate ferestrele şi când cu greu te poţi împotrivi chefului de ducă. Te simţi bine, revigorat, ai impresia că tocmai ţi-a fost dată o putere căpcăunească de a muta munţii din loc.
E suficient să facem câţiva paşi afară pentru a realiza că nu doar noi ne bucurăm de prinosul energiei solare. Tot felul de gâze încep să apară în peisaj. Mai întâi cu un uşor scepticism, ca şi cum încă nu pot acorda credibilitate sută la sută meteorealităţii, apoi din ce în ce mai curajoase, fie în expediţii solitare, fie în mişunări şi forfote gregare. Şi aşa te trezeşti că saluţi un păianjen, că întrebi un gândac cam ramolit dacă se simte bine, că faci loc unui miriapod grăbit să traverseze trotuarul şi îţi propui în gând, ca atunci când ajungi acasă, să faci două lucruri: să citeşti câteva povestiri de Emil Gârleanu – pentru că ţi-e dor – şi să te uiţi la câteva episoade din Minuscule – pentru că deja a trecut destul de mult timp de când nu ţi-ai mai văzut simpaticii prieteni.
I. În perioada copilăriei mele au existat nişte cărţulii care îmi erau foarte dragi. Cu sau fără coperţi, cu semne ale faptului că pe vremea aia se purtau nişte războaie crâncene, cu pete de cerneală sau pic (unde încercasem să scot cerneala) – le preţuiesc şi acum, poate mai mult decât atunci: Din lumea celor care nu cuvântă de Emil Gârleanu, Târlici de Dim. Rachici, În grădina mea de Ana Blandiana, Baba iarnă intră-n sat de Otilia Cazimir, Dora Minodora şi Luna Betiluna de Ana Maria Smilgelschi – a cărei reeditare în anul 2010 la editura Paralela 45 m-a făcut să tresalt de bucurie.
Mai era o poveste despre mult şi colorat păsăret care ar fi fost sortit îngheţului (nu mai ştiu exact, dar se întâmplase ceva cu primăvara) dacă o pasăre foarte mică şi curajoasă nu ar fi zburat până la soare să aducă o rază salutară şi Cele şapte scoici surori. Acestea erau cărţile care aveau un statut special, atât prin constanţa cu care mereu reveneam la ele, cât şi prin raftul alocat lor în bibliotecă. Din păcate colecţia nu a supravieţuit intactă până azi din cauza fie a repetatelor mutări, fie a mărinimiei părinţilor mei sau chiar a mea care le-a împuţinat prin diferite acte caritabile mai mult sau mai puţin inspirate.
Cel mai rău îmi pare după Cele şapte scoici surori şi după Din lumea celor care nu cuvântă. Îmi aduc aminte cum, la bunici, obişnuiam să mă joc de-a cercetătorul-scriitor. Tot ce trebuia să fac era să găsesc o vietate – un gândac, o omidă, o vaca domnului (deşi îmi era cam greu să găsesc una singură, pentru că de obicei insectele astea trăiau doar în comunităţi mari), un melc sau un limacs – şi îi urmăream cu atenţie îndeletnicirile câteva minute bune, după care încercam să pun pe hârtie observaţiile înregistrate.
Problema era că alunecam foarte repede de la obiectivitatea observaţiilor la contiunarea poveştilor din cărţile mele (nu că aş fi înţeles atunci ce e aia obiectivitatea). Toate gâzele aveau familii, cu părinţi, fraţi, surori, bunici. Părinţii-gâze munceau, iar copiii-gâze mergeau la grădiniţă sau la şcoală şi trebuiau să fie cuminţi şi ascultători. Uneori se întâmpla ca vreunul dintre ei să o buctească şi atunci era mare scandal gândăcesc. Observaţia era preambul, iar imaginaţia finalitate. Mai cred că la vârsta aceea, astfel de preocupări şi interese erau, de fapt, general valabile. Aşa că, pentru a vă reactiva şi vouă amintirile experienţelor gâzăceşti, vă ofer o mostră Din lumea celor care nu cuvântă de E. Gârleanu.
Gândacelul
Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele. În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!… Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce – nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
– Uf! Că mult mai am de suit, Doamne! (sursa)
II. Nu ştiu cât de cunoscut e faptul că Emil Gârleanu a fost şi scenarist şi regizor. Acest detaliu biografic mă determină să cred că dacă ar fi avut tehnologia necesară, cu siguranţă ar fi realizat un film despre viaţa insectelor, combinând animaţia cu cadrele filmate în natură.
Ok, nu a făcut-o Emil Gârleanu acum o sută de ani, dar au reuşit Thomas Szabo şi Hélène Giraud în 2006 realizând Minuscule.
The private life of insects – titlul ar putea induce în eroare, trimiţându-ne în sfera documentarelor BBC, gen Earth, Sees sau Animals life. Nimic mai departe de o astfel de presupunere. Episoadele scurte de cca. 5 minute, extrase din viaţa cotidiană a insectelor sunt mai aproape de povestirile din copilăria noastră decât de vreun demers ştiinţific.
”So forget everything you’ve ever learned about segmented, winged or wingless little creatures, because you’re about to discover bug reality. MINUSCULE revolves around the day-to-day existence of insects. Although the series calls to mind a wildlife documentary, it’s a documentary in which the insects are presented in burlesque situations, with a fair amount of philosophical contemplation thrown in. You might call it a cross”. (sursa)
Personajele sunt gărgăriţe, muşte, ţânţari, furnici, lăcuste, păianjeni, melci, fluturi, omizi, cărăbuşi, greieri, albine, libelule şi viespi. Negreşit vă veţi îndrăgosti de ele. Îl veţi adora pe micuţul păianjen negru din casă, care mai tot timpul cade victimă şmecheriilor muştei. O să vă cucerească omida care vede o carte poştală cu mare şi plajă şi care se hotărăşte să plece într-o călătorie către locul cu pricina. Ce să mai zic de gărgăriţa care face mişto de viespi şi de muşte sau de păianjenul outdoor, care are şase ochi şi de aceea realitatea văzută de el apare în şase cadre separate sau de fluturele de noapte care percepe ciclul circadian inversat şi care într-un episod se îndrăgosteşte de fluturele de zi?!…Da, vă spun sincer că nu o să va plictisiţi, de fapt nici nu veţi realiza când se vor termina sezoanele:
Cadrele naturale au fost filmate în regiuni rurale ale Franţei precum şi în parcurile naţionale Mercantour şi Ecrins. Minuscule este un film hibrid, fără target de vârstă şi cu caracter internaţional datorită accesibilităţii universale a limbajului folosit. Acest fapt este dovedit şi de vânzările record în 70 de ţări pentru televiziune şi în 30 pe suport DVD. Nu pot decât să sper că o să vă placă într-atât de mult încât să vă lăsaţi prinşi în lumea Minuscule.
)
Anul trecut a fost realizat si lungmetrajul Minuscule: Valley of the Lost Ants.
Ca de obicei, revigorant!